Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Virgil Maxim în școala mărturisirii din temnițe

Virgil Maxim în școala mărturisirii din temnițe

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Daniela Șontică - 05 Mai 2017

Virgil Maxim era încă elev când a fost arestat în 1942, împreună cu alți colegi de la Școala Normală din Buzău, pentru vina de a face parte din organizația Frățiile de Cruce.

A primit o condamnare de 25 de ani de muncă silnică. A ispășit 22 de ani de pușcărie, fiind eliberat prin cunoscutul decret din 1964.

Virgil Maxim a fost întemni­țat la Aiud, Alba Iulia, Galda de Jos, Târgșor, Jilava, Gherla, Văcă­­rești.

Închisoarea a fost pentru el, ca pentru mulți alții, un loc de re­nunțare la lume, de desăvâr­șire sufletească, de adâncire în rugăciune. Din primele zile de de­tenție, el îi îmbărbăta pe ceilalți deținuți prin cuvintele: „Nu suntem singuri în această suferință. Mântuitorul este cu noi...”

Ajuns la Aiud, i-a cunoscut pe Valeriu Gafencu, pe Anghel Papacioc, care avea să devină ulterior monahul Arsenie, pe părintele Vasile Serghie și pe Traian Trifan. Așadar, a făcut și el parte din grupul de `mistici” din închi­soare, oameni care erau preocu­pați de interiorul sufletesc, de centrarea pe viața duhovni­cească. Detenția avea să devină și pentru Virgil Maxim, ca pentru alți cunoscuți intelectuali credin­cioși, un loc de aflare a bucuriei în mijlocul suferinței.

„Celula devine chilie de rugăciune, hrana - prilej de asceză, izolarea și lepădarea de bunurile și bucuriile vieții - prilej de trăire în sărăcie, curăție și feciorie, necunoscutul - prilej de încredin­țare în purtarea de grijă a lui Dumnezeu”, mărturisea el ulterior.

Iată un episod emoționant descris de Maxim, în cartea sa „Imn pentru crucea purtată”, episod petrecut la Aiud în 1945: „Am obținut permisiunea să sărbătorim Sfintele Paști cu slujbă religioasă în curtea închisorii, la Troița Nicadorilor, la care să ia parte toți deținuții, și cei de drept comun. Doar criminalilor de război nu li s-a permis să iasă în curte. Totuși, cu ajutorul gardienilor prieteni, cei de pe latura opusă T-ului care nu puteau vedea slujba au fost băgați în celule cu vedere spre troiță. Toți preoții noștri împreună cu cei oficiali, ortodox și greco-catolic, care încă funcționau, au oficiat slujba Învierii. La strigarea «Veniți de luați lumină!» adresată «celor patru Răsărituri ale lumii» de părintele Ion Marinescu (...) s-au aprins făcliile tuturor, chiar și ale celor din Celular. Părintele a ridicat sfânta cruce spre Celular: «Hristos a înviat și pentru voi, ca și pentru noi! ». «Adevărat a înviat!», au izbucnit într-un singur glas sufletele acestor frați de suferință.”

Trimis la Jilava pentru refuzul reeducării, l-a întâlnit acolo pe Daniil Sandu Tudor, cu care a avut numeroase convorbiri pe teme isihaste. Ajuns îna­poi la Gherla, a fost bătut cu sălbăticie de oamenii lui Eugen Țurcanu și de Țurcanu însuși. Fostul său coleg de celulă, Puiu Năstase, mărturisește în cartea „Temerarii” că Maxim „a fost bătut așa de rău, încât a fost socotit mort și dus la morga închisorii, însă Dumnezeu i-a păstrat viața”.

„În această perioadă - mărtu­ri­sește în memoriile sale Virgil Maxim - mă rugam în mine lui Dumnezeu să pot rezista sau să mor necompromis. Trăiam o stare de bucurie inconștientă și mă supuneam fără rezervă comenzilor. Rugăciunea inimii era puterea salvatoare în toate aceste suplicii”.

Este știut că în urma supliciilor nu toți rezistau fără să trădeze, să se transforme apoi în torționari pentru colegii de celulă. Mai târziu, la Jilava, l-a întâlnit și pe părintele Gheorghe Calciu.

A suferit tot felul de chinuri în pușcăriile celor trei regimuri - carlist, antonescian și comunist: înfometare, frig extrem, bătăi, schingiuire, muncă silnică, nesomn, tortură fizică și psihică, izolare în frig și întuneric. Și-a păstrat sufletul prin smerire, îndurând totul cu bucurie și mai ales cu rugăciune și nădejde în Dumnezeu.

A trăit până în 1997 și a publicat un volum cu conținut creștin de poezii compuse și memorate în închisoare. A scris și cartea de memorii „Imn pentru crucea purtată”.

Virgil Maxim este un autentic mărturisitor al lui Dumnezeu în mijlocul suferințelor din închisoare, șocându-i pe mulți prin afrimații ca aceasta: „Lui Dumnezeu trebuie să-I mulțumesc că m‑a învrednicit să sufăr pentru El”.