Virtute și vulnerabilitate

Virtutea și vulnerabilitatea, cel puțin din punct de vedere etimologic, nu au nimic în comun. Ar putea fi considerate antonime. Dacă vulnerabilitatea este posibilitatea de a fi rănit, virtutea este derivată din cuvântul latin virtus, care înseamnă putere, curaj etc.

Virtutea, așadar, este opusul vulnerabilității, este putere. Dar, cele două, după modelul lui Hristos, se găsesc într-un raport antinomic, în cadrul căruia nu se resping, nu se anulează și nu se exclud reciproc.

Putem lua ca exemple două virtuți foarte prezente în literatura ascetică, pe care le putem socoti centrale: smerenia și ascultarea. Datorită importanței lor și complexității acestora este greu să reducem întreaga gândire patristică la o definiție concisă. Totuși, putem spune că smerenia este, în mod fundamental, realismul duhovnicesc cel mai crud, să te vezi pe tine așa cum ești, în raport cu oamenii și cu Dumnezeu și, în același timp, să te socotești mai prejos decât toată făptura. Smerenia este în strânsă legătură cu dragostea, fiindcă abia ea o face  posibilă cu adevărat. Smerenia este golirea de sine (după modelul lui Hristos) pentru a-l putea privi pe celălalt într-o lumină curată, nealterată de egoism și, în felul acesta, să îl poți iubi. Smerenia este modul în care lumea este reordonată după cuvântul Evangheliei: „care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Mt. 20, 26-28).

În strânsă legătură cu smerenia și cu dragostea se găsește ascultarea. Practicată mai ales în lumea călugărilor, fiind unul dintre cele trei voturi monahale, înseamnă, în principal, supunerea față de un povățuitor spiritual. Dincolo de acest sens restrâns, ascultarea este calitatea despre care scrie Apostolul Pavel efesenilor, când zice: „supuneți-vă unul altuia, în frica lui Hristos” (Ef. 5, 21). Așadar, ascultarea depășește cadrul restrâns al relației duhov­nicești dintre părintele duhovnicesc și fiul său, fiind un mod mai larg de raportare al creștinului față de lume și față de aproapele său în general. Iar ascultarea este născută din dragoste, este reacția iubirii față de ceilalți. Uneori se poate întâmpla să se nască un conflict între autoritate (fie ea ierarhică sau spirituală) și ascultare. Dilema aceasta este formulată de un ieromonah care urma să fie hirotonit episcop și apoi solu­țio­nată ingenios de Mitropolitul Antonie Bloom. Viitorul episcop a întrebat cum își poate respecta votul monahal al ascultării, atât timp cât sarcina lui principală, în calitate de episcop, va fi tocmai aceea de a conduce și de a porunci. Răspunsul mitropolitului a fost impecabil. I-a spus să asculte de oricine îi va cere ceva ce nu este potrivinic poruncilor lui Hristos.

Atât smerenia, cât și ascultarea, privite dintr-o perspectivă externă, lumească, străină de duhul creș­tin, sunt forme de vulnerabilizare. Când te smerești și asculți, înțelegi cât de ușor poți fi rănit, într-un anume sens te dezgolești. Dar când faci asta, dobândești puterea harului lui Hristos și depășești vulnerabilitatea din interior.