De mic copil, poveștile îmi desenau lumea, iar frumuseţea lor părea să curgă din gura celor mai în vârstă ca un izvor fără sfârșit. Basmele, sărbătorile, legendele erau ca niște fire de aur pe care doar Dumnezeu știe de unde și cum le țeseau. Le ascultam fascinat și, cu trecerea anilor, am început să le notez într-un caiet simplu, al cărui cotor păstrează acum povara celor 60 de ani trecuți peste el. În filele lui s-au adunat amintiri, poezii și mărunțișuri aparent irelevante, dar care pentru mine poartă sufletul copilăriei.
Virtutea avvei Pamvo
Cel ce nu pune la temelia intenţiilor şi faptelor sale binecuvântarea lui Dumnezeu şi voia Lui cea sfântă nu va avea izbândă întru faptele sale, ci va greşi. Însăşi conştiinţa legăturii noastre cu Domnul ne obligă să cerem binecuvântarea Lui pentru faptele proprii şi să le cumpănim cu grijă spre a vedea de sunt plăcute Domnului. Într-adevăr, celui ce Îl întreabă cu credinţă, Dumnezeu îi dă răspuns în adâncul sufletului lui, după cuvântul psalmistului: „Dorinţa săracilor a auzit-o Domnul; la râvna inimii lor a luat aminte urechea Sa” (Ps. 9, 37).
Cuviosul Pamvo din pustia Egiptului avea următorul obicei: când cineva îi cerea un sfat cu privire la ceva, el răspundea: „Aşteaptă puţin şi încredinţează lucrul tău Domnului”. Niciodată eremitul nu dădea sfatul lui cuiva până nu Îi cerea Domnului să îi insufle ceea ce trebuia să spună. Acest obicei i-a adus faimosului părinte un asemenea folos încât atunci când zăcea bolnav, pe patul de moarte, a zis celor aflaţi împrejurul său: „Stau şi mă tot gândesc, dar în zadar. Nu îmi pot aduce aminte nici un cuvânt de-al meu pentru care să-mi pară rău şi să mă căiesc că l-am rostit nechibzuit”. Să stăm şi să ne întrebăm cine s-ar putea ridica la înălţimea virtuţii acestui mare ascet. (preluare din vol. Iliotropion sau Acordul dintre voia omului şi voia lui Dumnezeu, Sf. Ioan Maximovici, Egumeniţa, 2012)



.jpg)