Virtutea individuală și chemarea Domnului

Duminică vom auzi citindu-se la Sfânta Liturghie convorbirea Mântuitorului cu un dregător bogat pe subiectul păzirii poruncilor și urmării lui Hristos (Luca 18, 18-27).

În Evanghelia după Matei (19, 16-26), acest dregător este descris ca un tânăr bogat care împlinea poruncile Vechiului Legământ, dar care s-a poticnit la îndemnul Mântuitorului de a vinde tot ce avea și a urma Lui. Această Evanghelie aduce din nou în prim-plan averea ca o piedică în calea relației autentice dintre om și Dumnezeu.

De asemenea, acest episod atinge și problematica poruncilor Domnului pentru viața omului. Un aspect esențial care se desprinde este că aceste porunci trebuie împlinite de credincioși, și nu doar audiate. În același timp, vedem că sunt mai multe niveluri ale viețuirii evanghelice. Primul ar fi cel al ascultării și al îndeplinirii poruncilor Domnului, accesibil tuturor, iar al doilea, mai ascetic, este arătat de dedicarea vieții noastre întregi lui Dumnezeu: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie” (Luca 18, 22). Vedem că relația aceasta cu poruncile și cu urmarea lui Hristos nu este  numai o problemă socială, de ajutorare a semenilor, ci atinge toate ungherele existenței noastre.

Vinderea întregii averi sau distribuirea ei săracilor nu este numai realizarea unei dreptăți sociale, ci simbolizează într-un fel deschiderea noastră spre cei din jur, spre nevoile și viețile celor care sunt în preajma noastră. Această deschidere și compătimire cu ceilalți devine o rugăciune pentru întreaga lume. Felul acesta de rugăciune nu este o realitate abstractă, pentru că avem conștiința că orice experiență a noastră nu este izolată, ci ea este o mărturie despre cele săvârșite de veacuri în lume, după cum zice Sfântul Cuvios Sofronie Saharov. În acest fel, prin rugăciune, existența noastră devine o realitate palpabilă, concretă, care se articulează altor existențe concrete.

Acest episod evanghelic este special tocmai pentru că răstoarnă ierarhia valorilor pe care omul a construit-o în mod autonom, fără Dumnezeu. Averea considerabilă este o piedică între om și Dumnezeu, dar acest lucru nu înseamnă automat că lipsa ei rezolvă lucrurile de la sine. Această lepădare de avere pentru Dumnezeu este o transformare interioară astfel încât pentru om nu  mai contează dacă este bogat sau sărac, prosper sau lipsit, ci tot ce contează este dacă el se află împreună cu Dumnezeu sau departe de Creatorul său.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „Credinţa este puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui şi să credem că moartea aceasta este pricina vieţii. Ea ne face să socotim sărăcia ca bogăţie, neînsemnătatea şi umilirea ca slavă şi cinste adevărată; iar când nu avem nimic, să credem că stăpânim toate (2 Cor. 6, 10), mai bine zis că am dobândit bogăţia cunoştinţei lui Hristos cea nepătrunsă (Efes. 3, 8). Ea ne face să privim toate cele ce se văd, ca ţărână şi fum”.

Spre o astfel credință ne îndeamnă Mântuitorul Hristos. Spre o astfel de viețuire era chemat dregătorul bogat de către El, o stare care este superioară împlinirii exterioare a poruncilor. Comentând acest text, părintele Dumitru Stăniloae surprinde tocmai în această cheie miza chemării Domnului, „Vino de urmează Mie!”. Teologul român spune: „Credinţa în Hristos, unind sufletul cu Hristos şi făcându-l deci părtaş de desăvârşirea lui Hristos, îl ridică mai presus de orice dreptate dobândită prin faptele legii. Căci Hristos e mai presus de lege şi e izvorul unei puteri mai presus de cea pe care şi-o dă omul însuşi, voind să împlinească cerinţele celei mai înalte legi”.

Deznodământul acestei oferte către dregător a Domnului este că acela s-a întristat și a plecat. Acest lucru ne relevă un aspect esențial al egoismului uman, anume că și atunci când e vorba de virtuți și fapte bune, în mod covârșitor, omul vrea el, prin puterile lui, să devină virtuos, curat, desăvârșit. În acest fel, neglijează oarecum chemarea sau oferta Domnului. Vedem că această convorbire cu dregătorul sau tânărul bogat are un caracter universal, exprimând o stare generală care se regăsește îndeosebi la oamenii virtuoși, cuminți, evlavioși, care prin propriile puteri vor să iasă într-un fel la liman. Pentru a limpezi mai mult acest aspect, Sfântul Simeon Noul Teolog zice: „Păzirea întocmai a poruncilor învaţă pe creştini să-şi cunoască neputinţa lor”.

Prin urmare, păzirea poruncilor este un act ascetic de golire de sine și de împământenire în solul sufletului a rugăciunii smerite sau compătimitoare pentru cei din jurul nostru.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „Cei ce au pus temelie bună, cu frică şi cu cutremur, credinţei şi nădejdii, în curtea evlaviei, şi şi-au rezemat cu neclintire picioarele pe piatra ascultării de părinţii duhovniceşti, socotind cele poruncite de ei ca ieşite din gura lui Dumnezeu şi zidindu-le pe acestea fără şovăire pe temelia aceasta a ascultării întru smerenia sufletului, izbutesc îndată să împlinească această mare şi primă faptă: să se lepede de ei înşişi. Căci împlinind cineva voia altuia şi nu pe a sa, înfăptuieşte nu numai lepădarea de sufletul său, ci şi răstignirea faţă de toată lumea”.

Aceeași idee este exprimată și de Sfântul Cuvios Sofronie Saharov, care explică: „A păzi poruncile noi nu putem în alt chip, decât  «dezbrăcându-ne de omul cel vechi şi îmbrăcându-ne în cel nou» (cf. Col. 3, 9-10; Efes. 4, 24) în Hristos Cel pogorât din ceruri (cf. I Cor. 15, 47). Când trăim în duhul scrierilor evanghelice, atunci noi deja suntem îndumnezeiţi, pentru că viaţa fără de sfârşit pătrunde în noi. Nouă ni s-a poruncit să iubim. Plinătatea iubirii conduce la aceea că noi iubim până la uitarea de sine. Până la uitare, adică la ura faţă de sine însuşi”.