Vitezda, loc al milostivirii dumnezeiești

Nu doar Evanghelia Slăbănogului de la Vitezda din Duminica a 4-a după Paşti vorbește despre negrăita atenție a Domnului față de omul aflat în suferință. Adeseori suntem tentaţi să uităm de binefacerile primite şi foarte rar mărturisim negrăitele ­daruri pe care Domnul le-a împărțit tuturor celor cărora Îl așteptau.

Este cutremurătoare istorisirea evanghelică a minunii săvârșite față de un om care așteptase amar de vreme și suferea de 38 de ani.

Îmi amintesc din istorisirea unui ierodiacon care a urmat studii în Grecia (astăzi ierarh al Bisericii noastre) că, participând odată la Sfânta Liturghie săvârșită în Mitropolia de Edessa, în nordul țării, Mitropolitul Hrisostom a enumerat anii - unu, doi, trei, patru ș.a.m.d. - și lumea aproape se plictisise până când a încheiat, ­numărând în limba greacă până la 38 de ani, pentru a sublinia îndelunga-așteptare a bolnavului la scăldătoare înainte de a fi vindecat.

Cei care ajung la Ierusalim și merg pe Drumul Crucii, nu departe de biserica de la Ghetsimani,  unde a fost așezat în mormânt trupul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, aproape și de Poarta numită altădată a oilor, astăzi a leilor ori a Sfântului Ștefan, întâlnesc locul unde se vorbește de milostivirea lui Dumnezeu. Vitezda înseamnă Casa milostivirii lui Dumnezeu și înțelegem că acolo erau bolnavi de multă vreme, orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei, căci un înger al Domnului în locul acela se cobora din când în când și tulbura apa, iar cine intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos, de orice boală ar fi fost cuprins.

În acel loc erau aduse oile şi mieii înainte de a fi jertfite Domnului, la Templu, iar după cum ne spun scrierile veterotestamentare, erau spălate și măruntaiele oilor (mieilor), fiind un loc care avea legătură cu Templul din Ierusalim, iar milostivirea lui Dumnezeu se arăta din când în când, în perioade nedefinite.

Omul din Evanghelie era singur, nu avea rudenii, prieteni, cunoscuți, nici măcar patru vecini apropiați, asemenea slăbănogului din Capernaum adus înaintea Domnului cu alt prilej, pentru a cărui credință și dragoste Mântuitorul avea să-l vindece. Mântuitorul l-a întrebat, venind în locul acela, vrei să te faci sănătos? Cum să întrebi un bolnav care de multă vreme stă pe targă sau pe rogojină dacă vrea să se facă sănătos? Mântuitorul l-a întrebat doar pentru a iniția un dialog, iar omul I-a mărturisit amarul: Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare. Vă dați seama câtă suferință și lipsă de comuniune față de acest om care, dacă a avut rudenii, l-au părăsit, dacă a avut colegi și prieteni, de asemenea. De multe ori, un om bolnav care nu prezintă interes nu mai este căutat de nimeni; nu mai este căutat nici cineva care poate să ofere ajutor, cu atât mai puţin un om imobilizat la pat.

Mântuitorul Hristos l-a vindecat, având în vedere suferința lui îndelungată, perioada de așteptare și singurătate, spunându-i să-și ia patul și să meargă la casa sa. La scurt timp, bolnavul a avut dorința să-I mulțumească lui Dumnezeu și a mers în Templul din Ierusalim, aflat foarte aproape, și acolo Domnul l-a întâlnit și i-a spus: De acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie ție ceva mai rău.

Mântuitorul, asemenea altora din poporul ales, venea către Templul din Ierusalim la marile sărbători. Dacă acest popor care a trecut prin nenumărate încercări în istoria lui zbuciumată nu ar fi ținut legătura cu Templul și nu ar fi păstrat credința puternică în singurul și adevăratul Dumnezeu, nu ar fi rezistat ca popor în istorie.

Dacă Biserica noastră i-ar chema pe toți românii la marile sărbători să-și îndrepte pașii către Catedrala Națională, s-ar auzi multe pretexte și reproșuri. Mulți ar rămâne indiferenți și chiar împietriți.

Biserica, din legea harului, a instituit tainica rânduială, de aceea în multe locuri oamenii își pregătesc din vreme prescura din grâul cel mai curat și scot din rodul viței vin bun pe care îl aduc pentru Euharistie la biserică, dar câți mai împlinim această jertfă ca recunoștință față de Dumnezeu?

Noi am devenit cu fiecare zi care trece persoane care depindem unii de alții. Gândiți-vă la faptul că, în Templul din Ierusalim, Domnul a dăruit din marea Sa milostivire izbăvirea tocmai unui slăbănog, pentru tăcerea și așteptarea de aproape 40 de ani… Tot atâția ani peregrinaseră prin pustiul Sinaiului altădată…

Domnul a venit la el pentru că omul din Evanghelie nu a judecat pe nimeni. 38 de ani să nu judeci pe cei care se vindecau, să aștepți, să nu-ți pierzi nădejdea... Când oamenii lipsesc, Dumnezeu Însuși vine la tine pentru a-ți răsplăti răbdarea, tăcerea, încrederea. De ce credeți că Părinții Bisericii au afirmat: „Tăcerea și ­neosândirea păstrează pacea inimii”. Dar cine mai împlinește aceste cuvinte? Nu tăcem și ­suntem deseori osânditori, clevetitori la fiecare mișcare pe care o observăm în dreapta și în stânga noastră, iar slăbănogul de 38 de ani nu a rostit nici un cuvânt.

Dumnezeu are pentru fiecare dintre noi o pedagogie, chiar dacă așteptăm mult sau puțin, El nu întârzie a aduce mângâiere tuturor celor ce plâng și suferă.

Sfântul Ioan Gură de Aur, marele păstor al Bisericii Constantinopolului, spunea că Mântuitorul suferă cu toți bolnavii până la sfârșitul veacurilor. Îl întâlnim așadar pe Mântuitorul la patul de suferință al monahilor, al credin­cioșilor și în săracii de la ușa bisericii, la cei singuri, la cei care sunt uitați chiar de propriii  copii.

În lumea noastră sunt încă mulți oameni sensibili la cazurile celor fără ajutor, a căror singurătate strigă către Dumnezeu în fiecare zi: părinți care nu mai sunt cercetați de propriii copii, părinți care își abandonează copiii, copii care își abandonează părinții în aziluri și care atunci când află că au murit îi incinerează, copii care nu vin nici la înmormântarea părinților, motivând că locuiesc departe, că avioanele costă mult, că nu își permit o astfel de călătorie pentru că nu o au programată din timp. Singurătatea multora strigă către Dumnezeu și ne acuză pe cei indiferenți.

Evanghelia Slăbănogului ne arată tuturor că atunci când oamenii ne părăsesc din diferite motive, dacă rămânem statornici în credință, Dumnezeu Însuși vine la noi cum a venit și la scăldătoarea de la Vitezda.

Atitudinea celor din vremea Mântuitorului este aceeași cu a celor din vremea noastră. Erau revoltați pentru că Mântuitorul a făcut vindecarea într-o zi de sâmbătă (Sabat). Cu alt prilej, Mântuitorul i-a înfruntat pe farisei și le-a spus: „Fățarnicilor!”  De multe ori, Mântuitorul a făcut referire la faptele exterioare care îl duc departe de Dumnezeu pe om. Să ne ferim de ele și de păzirea legii doar prin cuvinte. Mai mult contează fapta cuiva decât vorbele. Un ­părinte contemporan spunea: vorba sună, fapta tună.

Fapta bună arată dragostea noastră față de Dumnezeu. Dumnezeu este același, iar ziua de sărbătoare poate fi slujitoare a omului atunci când prin fapta respectivă Dumnezeu se preamărește. Evanghelia ne îndeamnă pe toți deopotrivă să-i sprijinim pe cei aflați în singurătate, pe săracii care așteaptă ajutor.

În prezent sunt foarte mulţi oameni singuri. În marile oraşe, în aglomerările urbane, regăsim de o vreme mulţimea însingurată, oameni care locuiesc în acelaşi loc, pe scara aceluiaşi bloc, dar nu sunt preocupaţi să-și cunoască vecinii, iar uneori nici măcar nu oferă firescul salut.

Acesta este mesajul Evangheliei față de ­oamenii aflați în cetățile aglomerate. Trebuie să fim atenți la suferințele altora și să alungăm singurătatea din sufletul și viața celui de lângă noi.

Evanghelia ne îndrumă să deschidem sufletele, să mergem la spital și la oamenii singuri, pentru a ne bucura cu ei câteva minute, după ce am participat la Sfânta Liturghie. Singurătatea este una dintre problemele mari ale societății de astăzi, într-o vreme când oamenii doresc să-și acorde atenție doar lor, fără să gândească la ceilalți. Va trebui să devenim și noi asemenea Mântuitorului, călători care alinăm suferința semenilor din spitale, ori a celor care sunt uitați prin casele lor, să ne bucurăm de întâlnirea cu ei, asemenea Domnului care i-a adus bucurie slăbănogului ce a așteptat 38 de ani.

Rugăm pe Mântuitorul Hristos să vindece neputința sufletelor și a trupurilor noastre, să aducă alinare suferinţelor celor singuri. Evanghelia duminicii care urmează, într-o formă mai scurtă, este așezată la fiecare slujbă a Aghesmei. Cărțile de cult ale Bisericii recomandă să facem la începutul fiecărei luni în casele și-n bisericile noastre slujba Aghesmei. Ori de câte ori săvârșim Agheasma în casă (Sfințirea cea mică a apei), cerem binecuvântarea lui Dumnezeu, iar locuința noastră poate deveni Casă a milostivirii lui Dumnezeu, o altă Vitezda, cum este Biserica, în care găsim vindecarea aflată altădată în locul unde Îngerul Domnului Se pogora din când în când și tulbura apa…

Să ne ajute Domnul să fim mai atenți cu cei de lângă noi, tocmai pentru a împlini cinstea de a fi împreună-lucrători cu El, până la sfârșitul veacurilor.