Viziunea Părinților Bisericii asupra akediei

Este foarte interesant faptul că lumea modernă începe să descopere valoarea tradiției patristice silită oarecum să facă apel la ea pentru a-și rezolva o sumă de probleme psihologice pentru care științele moderne nu au răspunsuri eficiente. Așa stau lucrurile și cu boala sufletească ce poartă numele de akedia.

Dar, înainte de a intra în temă, s-ar cuveni o scurtă lămurire: în cazul de față avem de-a face cu o realitate un pic neobișnuită, semnalată chiar prin numele akediei, care, chiar și pentru un creștin practicant, pare un pic abstractă. De pildă, atunci când spui: lăcomie, mânie, lene, întristare etc., se înțelege foarte bine la ce anume se referă cuvântul, însă lucrurile nu stau la fel și în cazul akediei. Termenul în cauză este un calc lingvistic după grecescul akidia, care s-ar traduce literar prin: negrijă, neîngrijire, nepăsare. Însă se cuvine subliniat că negrija nu reprezintă decât unul dintre aspectele multiple ale patimii pe care numele ei îl exprimă. 

Forme de manifestare ale akediei

Cercetătorul Jean-Claude Larchet, pe temeiul scrierilor patristice, creionează trăsăturile acestei patimi în lucrarea Terapeutica bolilor spirituale astfel: „Akedia corespunde, desigur, unei anumite stări de lene și unui soi de plictis, dar alături de acestea ea mai cuprinde și lehamite, silă, urât, lâncezeală, moleșeală, descurajare, toropeală, lipsă de grijă, amorțeală, somnolență - akedia împingându-l pe om la somn, fără ca el să fie cu adevărat obosit -, îngreunarea trupului, ca și a sufletului”. După care adaugă și efectele ei sufletești: „Există în akedie un sentiment de insatisfacție vagă și generală, astfel încât pe omul aflat sub stăpânirea acestei patimi nu-l mai interesează nimic, găseşte toate lucrurile lipsite de sens și fără rost și nu mai așteaptă nimic de la viață. Akedia îl face pe om nestatornic cu sufletul și cu trupul. Mintea, incapabilă de a se fixa, trece de la un lucru la altul, îndeosebi când este singur, omul nu mai poate suferi să stea în locul în care se află, patima împingându-l să iasă și să colinde prin alte locuri. Adesea ajunge hoinar, rătăcind din loc în loc”. 

Akedia și practica rugăciunii

Este util de consemnat aici și faptul că starea de negrijă, insatisfacție și trândăvie prin care se exprimă, în principal, akedia sunt văzute de Sfinții Părinți nu doar ca o simplă stare păti­mașă condamnabilă în sine, ci drept o piedică în calea exercitării virtuții și, mai ales, principalul obstacol în calea rugăciunii. Și, după cum se știe, rugăciunea este socotită în tradiția ortodoxă mijlocul, prin excelență, de scăpare din lațurile vrăjmașului și de înaintare a monahului și, desigur, a oricărui creștin în viața duhovnicească.

Iar pentru a exemplifica această relație aș recurge la textul uneia dintre cele mai cunoscute rugăciuni din tradiția ortodoxă, anume rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, rostită cu precădere în vremea Postului Mare. Această rugăciune cuprinde doar trei fraze, iar prima dintre ele se referă în mod direct la akedie și sună așa: „Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei (al akediei), al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie”.

Se vede cum, într-o singură frază, Sfântul Efrem a rezumat întreaga tradiție ascetică a Bisericii și a exprimat o psihologie mai subtilă decât ar putea formula vreodată vreun psiholog de top. Din start devine vital să observăm în rugăciunea Sfântului Efrem, așa cum am amintit și cu o altă ocazie, că akedia este în același timp o patimă, un gând și un duh. Cu siguranță, forța neobișnuită de stăpânire a akediei asupra omului vine tocmai din această împreună-lucrare între duhul vrăjmaș, gând și patimă. Iar din alcătuirea textului rugăciunii sesizăm că există anumite etape premergătoare care duc sufletul la akedie. Anume, mai întâi omul se dedă grăirii în deșert, poate chiar și minciunii care-i întunecă cugetarea, apoi vine de la sine dorința de stăpânire peste alții printr-un anume discurs care să-i direcționeze pe ceilalți după bunul său plac; faptul acesta este extrem de grav întrucât, prin dorința sa de stăpânire peste semeni, nesocotește chipul lui Dumnezeu în ceilalți oameni. După acestea, cu scopul de a-și consolida poziția de stăpânitor peste alții, vine și grija de multele lucruri ale acestei lumi, condamnată explicit de Mântuitorul Însuși (cf. Matei 6, 25-34), întrucât îl face pe om cu totul lumesc și-i șterge orice simțire a prezenței lui Dumnezeu, deși teoretic poate afirma credința în Dumnezeu. Apoi, grija de lucrurile materiale ale lumii atrage după sine trândăvia de lucrurile duhovnicești, care e una dintre fețele akediei. Prin urmare, potrivit Sfântului Efrem, akedia nu are o existență întâmplătoare, ci este duhul cel mai viclean, ce apare după o întreagă suită de abdicări ale sufletului de la adevărata stare cuvenită creștinului. Mai trebuie menționat că toată această succesiune de căderi este insesizabilă celui căzut în akedie, în aceasta constând de fapt și vicleșugul demonului, adică în a ne sugerea totdeauna că orice fel de cădere reprezintă starea noastră firească, în realitate însă sufletul se scufundă într-o tot mai adâncă robie.

Primatul profilaxiei

Învățătura extrem de concentrată a Sfântului Efrem Sirul, exprimată sub forma acestei rugăciuni, deja consacrată în cultul Bisericii, are și avantajul de a ne preveni asupra primejdiei akediei, nefiind încă cuprinși de aceasta. Prin urmare, ea are un rol profilactic în lupta cu patimile. Iar dacă am ajuns să fim atinși de acest duh, să avem putința să înțelegem chiar din textul unei scurte rugăciuni cotidiene mecanismul prin care se înstăpânește patima în suflet și, de asemenea, să recurgem degrabă la rugăciunea stăruitoare pentru a ne tămădui.

În final, fără a avea pretenția că am fost exhaustiv pe tema manifestărilor akediei, putem, totuși, socoti emblematice lucrurile spuse până acum, precum și de mare ajutor în recunoaș­te­rea acestei patimi în noi sau în alții, ba, aș în­drăzni să spun, chiar și într-o întreagă ge­ne­rație. Întrucât, așa cum dovedesc și studiile antropologice mai noi, o patimă nu se dezvoltă niciodată izolat, doar la un singur individ, ci de multe ori tinde să cuprindă comunități și chiar generații întregi, iar maladia akediei nu face excepție!