Vlădica Gherasim Cucoșel: chip al bunătății și păstrător al rânduielilor

Sub ocrotirea Sfântului ­Ierarh Nicolae, de care se simțea mereu pătruns cu evlavie adâncă, vlădica Gherasim Putneanul și-a încheiat călătoria pământească la 5 decembrie 2004. De atunci, peste mormântul său s-au așternut douăzeci de ierni cu troiene grele, presărate cu frunze de tei și flori de „nu-mă-uita”. Cu toate acestea, amintirea sa nu a fost tăinuită de vremuri; continuăm să-l cinstim pe acest minunat și sfințit om, reprezentant de seamă atât al lumii satului, cât și al elitei Bisericii.

Vlădica Gherasim Putneanul se bucura îndeosebi de cuvintele înmiresmate de apreciere venite din partea Sfântului Cuvios Mărturisitor Cleopa Ilie, duhovnicul cel vestit, cu care se întâlnea adeseori. Am avut privilegiul să fiu martor la o astfel de clipă binecuvântată, când, la o sărbătoare, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, Mitropolitul Daniel al Moldovei și Bucovinei (actualul Patriarh al României), împreună cu numeroși ierarhi din țară și din lume, s-au întâlnit la Sihăstria. Între aceștia, vlădica Gherasim Cucoșel strălucea prin smerenia și bunătatea sa.

Cât de bucuros a fost părintele Cleopa la revederea cu vlădica Gherasim! Și doar la puțin timp după aceea, Episcopul Gherasim a revenit la Sihăstria, împreună cu alți ierarhi, pentru a-l petrece pe vestitul avvă pe drumul către Împărăția cerurilor.

Astăzi, se împlinesc douăzeci de ani de când vlădica Gherasim a plecat spre locul dorit de sufletul său, căci știa bine, cum ne învață Scriptura, că „aici nu avem cetate stătătoare” (Evrei 13, 14). Și totuși, amintirea sa, ca o candelă aprinsă, luminează peste vremuri...

Vlădica Gherasim a fost, mai presus de toate, un iubitor de Dumnezeu, un suflet ce s-a hrănit din rugăciune precum pomul din apa cea vie. Putem spune, fără ezitare, că rugăciunea a fost coordonata care a ritmat întreaga sa activitate, virtutea care l-a însoțit din anii copilăriei petrecuți în satul Ciumulești până la anii în care a slujit cu evlavie în bisericile mănăstirești, mai întâi ca novice, apoi ca monah, stareț și, în cele din urmă, ca arhiereu. Luând aminte la îndemnul Apostolului: „Rugați-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17), vlădica Gherasim își împletea viața cu rugăciunea.

I-am fost de multe ori în preajmă ca diacon, în popasurile lui la Mănăstirea Neamț, unele dintre ele îndelungi, altele doar pentru câteva zile, în care slujea Sfânta Liturghie și săvârșea hirotonii. Aceste momente au fost pentru mine destule prilejuri pentru a simți dragostea sa pentru Biserică, o iubire mai presus de grija pentru propria persoană. Era, în fiecare gest și cuvânt al său, un slujitor neobosit, dăruit în întregime Altarului.

Îi plăcea să spună despre unii monahi de demult că erau „buni bisericași”, o expresie uitată, dar pe care călugării de altădată o între­buințau destul de des. Un astfel de cuvânt îi desemna pe frații de cin care știau rânduielile, erau statornici la slujbe și își cultivau frumu­sețea cea tainică. De altfel, Sfântul Cuvios Cleopa, cu care vlădica Gherasim împărtășea aceeași înțelegere duhovnicească, spunea adesea: „Dacă cineva iubește slujbele, s-ar putea să ajungă un monah bun. Dacă nu are răbdare la slujbe și nu iubește Biserica, e greu să devină un monah așezat”.

Un alt dar deosebit al Episcopului Gherasim Cucoșel a fost dragostea față de rânduielile tipiconale, pe care le-a cunoscut cu asupră de măsură. Cine putea să-i țină piept în această artă subtilă a rânduielilor liturgice? Nu mulți știau lucrurile de profunzime ale tipicului bisericesc așa cum le stăpânea Vlădica. Era un adevărat maestru al tipicului bisericesc, nu doar printr-o știință teoretică, ci, mai ales, printr-o practică înrădăcinată în anii petrecuți la strana bisericii, unde învățase să armonizeze regulile scrise cu duh de rugăciune vie.

Erau uneori momente când slujitorii împreună cu el apelau la îndrumările de la sfârșitul cărților de cult, fie că era vorba de Triod, de Penticostar sau Minei, atunci când sărbătorile unor sfinți se întâmplau în situații speciale. Fără să apeleze la indicațiile din cărți, vlădica Gherasim știa pe dinafară cum se pun cele rânduite la sfintele slujbe, ceea ce vădea că de mic copil și, mai ales, în vremea tinereții a avut o mare dăruire pentru lucrurile și rânduielile sfinte. Rânduiala nu era pentru el o povară, ci o formă de comuniune a pământului cu cerul.

Mai avea vlădica Gherasim, printre altele, și darul de a povesti, un semn al neuitării, al aducerilor-aminte, al consemnărilor, uneori cu de-amănuntul, despre monahii de altădată, pe care i-a cunoscut în vremea studiilor la seminar sau la facultate, sau despre preoții și ierarhii pe care i-a întâlnit în diferite etape ale vieții. Fiecare poveste avea un parfum aparte, ca și cum memoria lui nu doar consemna faptele, ci le înveșmânta cu dragostea unei inimi care nu uită.

A așternut și în scris povestiri despre câțiva dintre ei, deși bogăția amintirilor sale ar fi putut umple hrisoave întregi. Pe unii, cunoscuți în tinerețe, din pricina trecerii anilor probabil că i-a lăsat deoparte, însă pe alții i-a purtat în dragostea sa până în clipele din urmă. Nimic nu vorbea mai frumos despre sufletul său decât pomelnicul său, un document rar și prețios. Precum candela care veghează neîncetat la Altar, pomelnicul său era oglinda vie a unui suflet care ardea pentru toți cei care i-a întâlnit în calea vieții. Rareori am văzut un pomelnic atât de amănunțit al unui arhiereu, cu mai multe nume la cei adormiți decât la cei vii, cu șiruri de ierarhi, arhimandriți, monahi și monahii de demult și pe care, poate, nimeni nu-i mai pomenea.

Ceea ce păstrez în inima mea cu multă recunoștință este vizita Preasfinției Sale în casa părinților mei. Cred că aceasta se întâmpla către sfârșitul slujirii sale în Eparhia Buzăului.

Altădată, însoțindu-l în locurile mele natale, urmare unei rugăminți personale, a mers la mormintele străbunilor mei din Rădășeni pentru a le citi o rugăciune de dezlegare. Era un ierarh de o bunăvoință surprinzătoare, un om care întotdeauna își găsea timp pentru semenii săi, dăruind fiecărei fapte un strop din lumina sufletului său. Cred că această sinceritate a dăruirii, această inimă deschisă făceau ca rugăciunile lui să fie ascultate de Preamilostivul Dumnezeu, cel iubitor de oameni.

Altădată, aflându-mă la o sfințire de biserică, în ținutul Dornelor, împreună cu părinții slujitori de la Catedrala Mitropolitană din Iași, am fost oarecum mirat să constat în timpul slujbei că biserica este înconjurată de trei ori de întregul sobor, în frunte cu Episcopul Gherasim. Nedumerirea noastră discretă nu i-a scăpat Preasfințitului. Cu blândețea caracteristică, ne-a arătat vechiul Arhieraticon pe care îl purta cu sine, unde era consemnat cu roșu acest detaliu liturgic, uitat de mulți, dar respectat cu fidelitate de el.

Fără să pot înfățișa aici toate amintirile care s-ar putea spune sau scrie despre Episcopul Gherasim, acum, la cinstirea pe care Biserica i-o aduce la 20 de ani de la trecerea la cele veșnice, respectiv 100 de ani de la naștere, îl așez în galeria luminoasă a celor vrednici de pomenire. El rămâne printre cei mai osârduitori liturgiști, nu doar un cunoscător al regulilor și definițiilor, ci, mai presus de toate, un trăitor. Era un ierarh pentru care liturgica nu era doar o disciplină, ci un mod de viață, o rugăciune neîntreruptă înăl­țată cu toată inima.

Regretul meu este că multe dintre comorile de cunoaștere și trăire pe care le purta în suflet nu au apucat să fie așternute în scris. Totuși, unele au fost salvate la timp, prin dialoguri pline de har și înțelepciune, grație în parte preotului Constantin Hrehor, care, cu devotament, a salvat de la uitare nume, date și mai ales mărturii ale trăirii înalte. La puțin timp după trecerea vlădicului, scriitorul Grigore Ilisei i-a închinat un film, Bunicul Bucovinei, cu ilustrații de la Bogdana și Cămârzani, chinovii iubite de episcopul sucevean.

Alegerea Mănăstirii Cămârzani, situată lângă satul său natal, drept loc de odihnă veșnică, este o mărturie a smereniei și afecțiunii sale adânci. În acest loc unde a primit lumina Botezului, Episcopul Gherasim s-a întors să își încheie pelerinajul pământesc, într-un gest de iubire față de rădăcinile sale și de dorința de a fi cât mai aproape de Dumnezeu.

Frumusețea lucrărilor care se desfășoară astăzi la Mănăstirea Cămârzani, într-un ritm deosebit, poartă pecetea binecuvântării sale. Sporirea duhovnicească a acestei obști este, fără îndoială, o rodire a iubirii și harului său, o moștenire spirituală pe care ne-o lasă tuturor.

Prin exemplul său, vlădica Gherasim continuă să inspire fiind chip al smereniei, al trăirii înalte și al devotamentului desăvârșit pentru Dumnezeu și Biserică, asemenea celor despre care Însuși Mântuitorul a zis: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).