Vlădica Gherasim Cucoșel, un veac de la naștere - crâmpeie dintr-o veșnicie

La sfârșitul lunii mai, în ziua de 30, a anului 1924, într-o familie de oameni harnici, dar fără prea multe agoniseli materiale, din istorica localitate Râșca, unde Vodă Petru Rareș a ctitorit o preafrumoasă biserică pentru vatra monahală, s-a născut cel care avea să devină, la numai 14 ani, novice la Schitul Boureni, zece ani mai târziu monah la Mănăstirea Neamț, apoi egumen al Schitului Vovidenia, și mai apoi egumen al Lavrei nem­țene, profesor de seminar și stareț al Mănăstirii Putna, iar din 1977, arhiereu, slujind în această demnitate la Arad, Buzău și Suceava.

La împlinirea unui veac de la nașterea sa, ierarhul iubitor de rânduieli liturgice, Gherasim Cucoșel, care în timpul slujirii arhierești a purtat titulaturile episcopale de Hunedoreanul, Vrânceanul și Putneanul, după locurile în care a slujit aproape 30 de ani, rămâne un reper luminos prin jertfelnica lucrare sacerdotală și misionară pe care a desfășurat­-o, cu multă râvnă, până în ultimele zile ale vieții.

L-am întâlnit la Mănăstirea Neamț, în primii doi ani de seminar, atunci când, deși era Arhiereu-vicar la Buzău, fusese rânduit de către Sfântul Sinod să fie misionar în Arhiepiscopia Iașilor.

Având reședința la Mănăstirea Neamț, a împlinit responsabilități care-i purtau pașii în lucrarea Bisericii prin multe parohii și mănăstiri din ținutul Neamțului, și nu numai.

Episcopul Gherasim aducea bucurie celor pe care-i întâlnea, chiar și prin simpla sa prezență, așa încât, privindu-l, descopereau bunătate, pace, râvnă și bogăție de har.

Pe neobservate, am fost familiarizat cu prezența sa la numeroase slujbe din biserica chinoviei nem­țene, dar și cu vizitele sale la Seminarul Teologic, aflat nu departe de ctitoria Mușatinilor, unde, la sfâr­șitul anilor 1950, fusese profesor de Tipic și Liturgică.

Atunci am văzut, pentru prima dată, un episcop citind Apostolul la Sfânta Liturghie, întrucât participa adeseori la slujbe în biserica Mănăstirii Neamț.

Am aflat apoi că acest lucru se întâmpla frecvent, nu doar în zilele când obligațiile școlare îmi îngăduiau să particip în lavră.

Era un atent și bun cunoscător al rânduielilor liturgice și tipiconale. Întâlnise mulți monahi care și-au petrecut viața în biserică, cum era și fostul eclesiarh al Mănăstirii Neamț, monahul Gherasim Cârjă, trăitor cu viață sfântă, căruia i-a fost ucenic la începutul viețuirii sale în obștea nemțeană.

De altfel, mai târziu, Episcopul avea să-l citeze adesea: Așa făcea părintele Gherasim... Așa ne învăța părintele Gherasim...

 Pentru că l-a prețuit atât de mult, la tunderea în monahism a primit și el numele marelui nevoitor din pustiul Iordanului, cel slujit până și de fiarele sălbatice, pentru cre­dința sa curată și nădejdea îndreptată doar către Dumnezeu.

În anii studiilor mele la seminar, în perioada rezidenței sale la Mănăstirea Neamț, l-am admirat pentru felul cum slujea.

Era bun liturghisitor, în mod special devotat acestei misiuni. Avea o voce cristalină de tenor, rostea frumos textele sfinte și ecfonisele, îndeosebi îndătinata rugăciune: Doamne, Doamne, caută din cer și vezi și cercetează via aceasta...

În zilele de înainte-prăznuire, mai ales sâmbătă seara sau în ajunul sărbătorilor, îl ascultam cântând la strană, ceea ce iarăși constituia o notă de originalitate.

Era un ierarh îngrijit și atent. Când nu purta camilafcă, culionul îi acope­rea capul permanent, având modelul nemțean din perioada interbelică, model care între timp a dispărut.

Asemenea lui erau în lavră și alți monahi, îmbunătățiți, cărturari, iubitori de liniște, care cunoscuseră acea perioadă.

Deși unii spuneau că în anumite timpuri și împrejurări a fost aspru sau dificil de abordat, l-am descoperit irenic, înțelept, sfătos, care părea să aibă timp pentru oricine, chiar și pentru a răspunde personal numeroaselor scrisori, așternând pe hârtie, cu o caligrafie îngrijită, câteva rânduri celor care îi cereau sfat și binecuvântare, fraților prea mici, în care Dumnezeu Însuși Se tăinuiește.

După numirea lui la Suceava, îndată după 1990, la un an după ce cole­gul și ucenicul său de altădată devenise Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, vlădica Gherasim și-a dedicat ultimul deceniu din viață slujirii și misiunii Bisericii pe meleagurile în care își avea obârșia.

Iubitor de viață liturgică, slujea cu multă sârguință, fiind râvnitor și continuator al vechilor tradiții tipiconale, pe care le deprinsese din tinerețe în vetrele monahale în care a viețuit și apoi în diferite regiuni ale țării.

Cu dăruire, a așezat pe hârtie o parte dintre aceste îndrumări tipiconale, dar și multe dintre amintirile păstrate în mintea și inima sa, pe care le-a relatat mai ales în ultimii ani, salvând astfel de la uitare numeroase evenimente și întâmplări, oameni și locuri, prin care el și o generație întreagă de monahi au trecut în zbuciumata perioadă a regimului comunist, dar și înainte de instaurarea acestuia în România.

Auzind ori citind mărturiile sale despre cele întâmplate la Mănăstirea Neamț în vremea uceniciei lui, dar și la Putna, am constatat apoi, fiind convins și de consemnările lăsate în scris, că a fost unul dintre cronicarii vremii lui.

Amintind despre atmosfera pe care a întâlnit-o la Mănăstirea Neamț, iar mai târziu la Putna, Gherasim Cucoșel a scos la lumină numele și faptele pilduitoare ale unor monahi care, deși se acopereau cu smerenia, străluceau prin felurite daruri.

Așa a fost, între alții, și preotul Gheorghe Baltag, care l-a îndrumat spre viața monahală, parohul din satul natal al mamei sale, Ciumu­lești, devenit mai târziu protopop de Fălticeni și preot în urbea de pe Șomuz, slujind la așa-numita catedrală a orașului, Adormirea.

În mod deosebit, Gherasim Cuco­șel rămâne unul dintre ostenitorii nemțeni care și-au cinstit înaintașii, în special pe monahii împreună viețuitori în chinovia nemțeană, obște care număra pe atunci câteva sute de călugări și peste o sută de frați începători, mulți dintre ei chemați mai târziu la slujirea preoțească și arhierească.

Dintre reprezentanții acelei perioade, Episcopul Gherasim și Mitropolitul Nestor au scris despre Mănăstirea Neamț și despre monahii de altădată care s-au nevoit acolo și pe care i-au întâlnit personal.

Episcopul Gherasim Cucoșel a avut puterea să-i aprecieze, după cum se cuvine, cu încredere și bucurie, pe cei din preajma sa.

Nu privea pe nimeni cu superioritate, ci dialoga firesc și armonios cu toți, arătându-le semne de dragoste și frățietate, deși treapta slujirii sale era mai înaltă, păstrând mereu în inima sa cuvintele Mântuitorului: „care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru” (Marcu 10, 43).

De asemenea, a fost un ierarh care manifesta o preocupare specială pentru carte, îngrijindu-se de unele lucrări, începând cu teza de licență susținută în 1957, la absolvirea Institutului Teologic de Grad Universitar din București, dedicată manuscriselor și vechilor tipărituri din biblioteca Mănăstirii Secu, la îndemnul profesorului său de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Gheorghe Moisescu, pe care-l evoca adeseori.

Au urmat însemnările sale, o parte dintre articolele publicate în diferite reviste bisericești, dar mai ales dialogurile purtate cu unul dintre cronicarii mai tineri ai Sucevei, Constantin Hrehor preotul, în fața căruia Episcopul s-a destăinuit cu sinceritatea unui copil, iar biograful i-a șlefuit mărturisirile și le-a așezat aură scriitoricească. Prin osteneală, biograful a devenit, fără să știe, aghiograf…

Viața Episcopului Gherasim Cucoșel Putneanul are puternice accente filocalice de nevoință și isihie, întrucât a fost trăită într-un duh monahal și liturgic ardent și intens.

La împlinirea unui veac de la nașterea sa, rămâne mărturie ultima sa ctitorie, Mănăstirea Cămârzani, una dintre cele mai misionare chinovii ale Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, care a prins contur prin stăruința și implicarea Episcopului, pe locul unui mai vechi schit al Neamțului, ajuns în ruină.

Dacă în satul Râșca, unde a văzut lumina zilei, nu este o casă memorială, iar în Ciumulești, unde și-a trăit o parte a copilăriei împreună cu mama sa văduvă, un astfel de muzeu memorial încă lipsește, Mănăstirea Cămârzani a organizat un spațiu al aducerilor aminte, cu lucruri personale, odăjdii, obiecte de cult, cărți și corespondență care au aparținut Episcopului Gherasim.

Nădăjduim că toți cei care l-au cunoscut și care păstrează cu bucurie amintirea lui, ierarhi, monahi și preoți, așază nu doar miride pe Sfântul Disc al Dumnezeieștii Liturghii, ci și duioase aduceri-aminte în inimile lor, ori pe hârtie.

Port cu mine, asemenea unei comori, bucuria trăită la o slujbă de hram în satul Rădășeni, unde, după ce slujise Sfânta Liturghie, la rugămintea mea, a făcut rugăciuni de dezlegare la mormintele străbunilor mei din cimitirul satului. Am fost impresionat de felul cum a răspuns dorinței mele.

Orice mi-ar fi oferit atunci nu ar fi prețuit mai mult decât prezența și rugăciunea sa la mormintele strămoșilor mei. Aceea a fost prima rugăciune de dezlegare arhierească pe care au primit-o cei din neamul meu și pe care o prețuiesc în mod deosebit până astăzi.

Pentru aceasta, dar și pentru alte fapte luminoase, Episcopul Gherasim Cucoșel Putneanul are un loc aparte în sipetul amintirilor mele.

Sunt câteva crâmpeie dintr-un veac încheiat, privite mai ales în perspectiva veacului de dincolo de această lume trecătoare.

Amintirile sunt comorile pe care nimeni nu le poate fura, dincolo de părerile unora ori de gândurile altora...