Vocația radicală

Luate în serios, apoftegmele Patericului sunt tulburătoare. Citite cu atenție, unele dintre ele te blochează cu totul prin abordarea lor radicală. Din această categorie face parte și cuvântul 10 de la avva Sisoe: „Odată, un teban a venit la avva Sisoe, ca să se călugărească. Bătrânul a întrebat dacă are pe cineva în lume. El a zis: «Am un fiu». Bătrânul îi zice: «Du-te, a­run­că-l­ în ­flu­viu­ și­ a­tunci o să te faci călugăr». Acela s-a dus să-l arun­ce, dar bătrânul a trimis pe un frate să-l­ îm­pie­di­ce.­ Fra­te­le­ îi­ zi­ce: «Gata, potolește-te, ce faci?» El a răspuns: «Avva mi-a spus să-l arunc». Fratele îi zice: „Da, dar pe urmă a spus să nu-l mai arunci”. Așadar, a lăsat copilul, s-a întors la bătrân și a devenit un călugăr iscusit, datorită ascultării sale.”

E destul de limpede că există în această și o dimensiune metaforică și se aude în fundal un ecou veterotestamentar. Tebanul care pornește hotărât să își arunce fiul în râu este o trimitere clară la Avraam, cel pus la grea încercare de Dumnezeu. Și la fel ca în cazul lui Avraam, nici tebanul dispus să își sacrifice copilul nu este lăsat să își ducă acțiunea până la capăt. E limpede că povestea este despre ascultarea radicală, despre ierarhia certă a valorilor, în vârful căreia se găsește ascultarea de Dumnezeu. Și totuși, ce urmări are ascultarea aceasta extremă? Poate dragostea de Dumnezeu să meargă până la sacrificarea altora? Este ascultarea oarbă? Anulează ascultarea orice formă de discernământ? Elimină orice responsabilitate? Ducând întrebările acestea în extrem, putem oare spune că un păcat făcut sub ascultare încetează să mai fie un păcat? Dacă intenția lui Avraam și a tebanului nostru nu era totală și sinceră, atunci totul se transformă într-un teatru ieftin și fără miză. Dacă însă era sinceră, atunci se găsea pe punctul de a face o crimă. Teribil de greu este să răspunzi cinstit la toate aceste întrebări, cu atât mai mult cu cât ceea ce ține de viața spirituală este atât riguros, cât și maleabil și foarte personal. Răspunsul general al părinților ascetici este că ascultarea are mereu o limită, iar limita aceasta este păcatul. Oricare ar fi el, păcatul nu poate fi absolvit prin ascultare. Ascultarea purifică viața oamenilor, dar nu transformă păcatul obiectiv, în virtute (asta nu înseamnă că nu există și zone vagi, limite translucide care separă anumite zone ale binelui de rău).  În aceste condiții, ceea ce rămâne din această povestire este tocmai imaginea puternică a asumării radicale a chemării monahale. O vocație cu totul extraordinară, specifică, ce nu lasă dubii celui care o trăiește. Altfel spus, Dumnezeu nu admite rivali. Sau, în cuvintele Evangheliei: „Cel ce-și iubește pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce-și iubește pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 37).