Voinţa de a fi

În pofida variatelor sugestii de evaziune din cotidian, posibile astăzi mai mult decât în alte epoci prin mijlocirea diverselor tehnologii sau psihotehnici, cred cu tărie că viaţa reală rămâne cea mai teribilă şi mai atractivă experienţă a omului. O simplă vorbă pe care o auzi la un moment dat, întâmplător, îţi poate oferi răspunsul neaşteptat la o problemă care te măcina de mult sau îţi poate descoperi o stare de inconştientă persistenţă într‑un impas, din care nici măcar nu‑ţi mai propuneai să ieşi. Aşa mi se pare că se întâmplă, de pildă, atunci când i se spune cuiva de lângă mine „frate, dacă tu nu vrei, cum să scapi de cutare viciu sau problemă?”, sau „ca să reuşeşti acolo, trebuie să ai voinţă!”. Viaţa noastră de zi cu zi dovedeşte cu prisosinţă că omul poate învăţa multe lucruri, îi pot fi educate multe laturi ale personalităţii, poate fi cultivat frumos, dar ca să vrea să facă ceva, asta nu mai ţine de cel ce educă, ci este partea ce revine exclusiv celuilalt.

Există oameni care nu pot ieşi dintr‑un anumit cerc vicios, nu pot concepe nici un plan de viaţă pe termen lung, preferă complacerea, preferă să se lase „frunză‑n vânt”, fără să realizeze că tot impasul rezidă într‑o problemă de voinţă, care ar trebui depăşită dacă intenţionează să‑şi schimbe viaţa. Pe de altă parte, nu poate să nu ne stârnească decât admiraţia un om care a răzbit în viaţă în ciuda unor condiţii mai puţin favorabile. Putem să exemplificăm multe cazuri aici, de la simpli soldaţi care au ajuns generali, la orfani care au ajuns să conducă instituţii, până la copii care s‑au născut în sărăcie şi au ajuns scri­itori importanţi. Cu siguranţă, numai printr‑o voinţă de fier au reuşit aceasta. Adică, aceşti oameni au vrut cu tărie să‑şi schimbe condiţia.

Dar mai există o formă de voinţă care duce la reuşite, chiar mai mari decât cele de mai sus, care stă în putinţa de a urmări un sens dincolo de lumea trecătoare. Acest lucru se întâmplă atunci când renunţi la voia ta şi te laşi în voia Domnului. Însă, aici ar putea să spună cineva: „bine, dar asta pare anulare a voinţei, nicidecum voinţă!” Este adevărat că s‑ar putea ca această sintagmă să te ducă cu gândul la ceva de tipul unei abandonări de sine, la un fel de apatie budistă. În realitate însă, este vorba despre altceva, despre o voinţă mult mai complexă decât în primul caz. A te lăsa în voia Domnului nu presupune anularea voinţei proprii, ci a face tot ce ţine de tine, dar a lăsa reuşita finală în seama Celui Ce cunoaşte cel mai bine folosul fiecăruia. Înseamnă să vrei cu putere, dar să nu treci prin zid, să spargi zidul din faţa ta, ci să te opreşti şi să aştepţi să vezi unde se deschide o uşă pe care scrie că poţi intra tu. Aceasta pentru că în om - aşa cum nimic nu funcţionează întâmplător - voinţa are nevoie uneori de stăpânire de sine, pentru a realiza o mişcare prin care se poate atinge un anumit scop. Aşa se face că de cele mai multe ori posibilitatea de a înainta şi de a finaliza un lucru vine după ce te‑ai oprit un timp, dar vine uneori şi cu un final pe care nu‑l gândiseşi înainte de oprire, unul cu totul nou. Aşa că uneori e important să vrei să te şi opreşti.

Mutând discuţia, am putea spune că, în linii mari, acesta este şi cazul Apostolului Pavel. El este exemplul de voinţă care a mers până a lovi cu „piciorul în ţepuşă”, până la a trece prin zid. Ca apoi să se oprească şi să‑şi armonizeze voinţa sa cu cea a lui Dumnezeu, până în punctul în care să afirme că „nu mai trăiesc eu, ci Hristos” (Gal. 2, 20), cu alte cuvinte, „în mine nu mai lucrează decât voia lui Hristos, întrucât eu voiesc asta”.

Iar acum tu poate te întrebi pe bună dreptate: „Bun. Şi care e voia lui Dumnezeu cu mine?” Mai întâi, să simţi că voia Lui este de fapt adevărata ta voie, nesupusă pervertirilor sau influenţelor de tot felul. Asta înseamnă a te lăsa în voia Domnului; nu pentru ca să realizezi ceva exterior, nu ca să schimbi lumea, ci pentru a te schimba pe tine. Întrebarea persistentă: „Care e voia lui Dumnezeu cu mine”, semnalează, în fapt, doar absenţa relaţiei cu El, iar orice răspuns în acest caz va fi unul teoretic, care nu te va scoate din îndoială, întrucât nu‑l vei simţi ca pe ceva propriu. Deoarece voia lui Dumnezeu este ca eu să mă aflu într‑o legătură vie cu El, să am necontenit sentimentul prezenţei Lui. Într‑o astfel de relaţie, voia Lui cu mine va veni ca ceva firesc; aşa că nu va mai trebui să întreb despre un lucru, care devine mediul existenţei mele, adică: „În El să trăiesc şi să mă mişc şi să fiu”! (cf. F.Ap. 17, 28).