Vorbirea de rău

Una dintre cele mai mari plăceri ale oamenilor este să stea de vorbă. Ne întâlnim unii cu alții cu diferite pretexte, dar scopul adânc este acela că avem nevoie să comunicăm. Procesul de comunicare este o oglindă fidelă a gândurilor noastre și nu este inocent de fiecare dată. Dacă ne place să vorbim, cu atât mai mult ne place să bârfim, să dezgolim slăbiciunile celorlalți. Ni se pare că explorăm lumea în felul acesta și poate chiar o facem mai bună ori, cel puțin, ne facem nouă dreptate. Când vorbești însă de rău pe cineva, nu o faci doar pentru că ești ispitit, ci o faci pentru că te exprimi pe tine și poziția ta în raport cu lumea, îți dai jos pentru câteva clipe masca bunătății, a înțelegerii și a compasiunii. 

Avva Pimen a fost întrebat: „Cum poate omul să se ferească de vorbirea de rău?” Monahul i-a răspuns: „Noi și frații noștri suntem două imagini. Când omul ia seama la sine și se defăimează, fratele este prețuit cum se cuvine; când însă omul se crede bun, găsește că fratele său este rău”. Cu alte cuvinte, noi și ceilalți suntem ca două fețe ale aceleiași monede. Nu poți să le privești pe amândouă în același timp. Trebuie să alegi: ori te vei vedea pe tine bun, iar această perspectivă te va face să îi vezi răi pe toți ceilalți, ori, dimpotrivă, te vei diminua pe tine și, automat, toți ceilalți vor crește în ochii tăi, o să îi vezi, după cum zice avva Pimen, așa cum se cuvine. 

Pentru mintea contemporană e tare stranie și poate chiar condamnabilă o atitudine cum este cea pe care avva Pimen o propune. Suntem obișnuiți să fim noi înșine măsura tuturor lucrurilor, centrul propriei noastre lumi. Dacă nu suntem așa, alunecăm în suferință și întuneric. Mișcarea lăuntrică pe care o propune avva Pimen nu este sinonimă cu neîncrederea în sine și complexele felurite de inferioritate care afectează integritatea sinelui. Cheia înțelegerii unei asemenea practici ascetice ține de capacitatea de a face distincția esențială între smerenia autentică și toate contrafacerile ei, toate replicile ei mincinoase și nocive. Toate simulacrele de smerenie au ceva în comun: sunt forme corozive de mândrie camuflată. Când ești smerit, te bucuri de discreția ta, de limitele tale, de propria ta realitate, pe care o asumi cu luciditate. Știi limpede că nu ești mai mult decât ești. Dimpotrivă, când mândria se ascunde sub chipul smereniei, îți afirmi mărginirea, te defăimezi, dar în același timp suferi pentru că te vrei mai mult, diferit, în alt loc decât cel în care te găsești. Deosebirea celor două ține de un simț interior care se dobândește prin experiență. 

Cum poți să nu îl vorbești de rău pe aproapele? Schimbându-te cu totul în raport cu ceilalți și încercând să-i vezi, pas cu pas, în lumina bună pe care doar smerenia o aruncă asupra lumii.