Vorbitul prin tăceri!

Tatăl meu a învățat să tacă într-o zi de aprilie. Prima dată, țipând, de drag c-a venit pe lume! Apoi, peste ani, stând de vorbă cu tăcerea mamei. I se părea că aude o inimă bătând înăuntrul ei. Tot așa auzea și mama, ascultând tăcerea lui.

După care s-a auzit tăcerea mea strecurându-se printre bătăile de inimă ale tăcerii lor comune. Căci își puseseră tăcerile la un loc, crezând c-așa o să-mi fie mie mai bine.

Tăcerea părinților mei era cea mai înaltă pădure prin care um­bla­­sem vreodată. Aș fi murit de frică dacă nu mă țineau ei de mână.

Ne-a fost bine tuturor o vreme, până când i-a cășunat unui copac dintr-o altfel de pădure să crească în jurul somnului tatei și, tot crescând, să înceapă să semene cu un coșciug, apoi să vrea să fie îngropat în pământ, ca să poată răsări din el un copac nou!

Cum fusese îngropat și tata odată cu el, dacă avea să răsară și un tată nou? Mie îmi plăcea însă cel vechi, așa că nu mă bucuram deloc. Nu se bucura nici mama, care se uita de pe marginea gropii c-o tăcere dublă la tăcerea mea. Nu mai stătusem niciodată de vorbă cu o tăcere atât de mare! Învățam abia atunci să stau.

Astăzi, vorbesc vrute și nevrute cu părinții mei, tăcând!

Doamne, ce bine se simt tăcerile noastre împreună! Nu cred să existe în alt loc de pe pământ tăceri așa de fericite ca ale noastre!

Fericirea tăcerii mele vine de la a faptul că tatăl cel vechi rămâne mai departe tatăl meu.

Fericirea mamei, de la faptul că poate ține tăcerea mea mereu tânără în brațe.

Fericirea tatei vine de la fericirea noastră.

Și mai e ceva! Tăceri mai guralive decât tăcerile noastre puse la un loc nu se găsesc nicăieri pe lume!