Vrăjmaşul din noi

Piatra de poticnire pentru orice om care intră în Biserică este, cred, îndemnul Mântuitorului la iubirea vrăjmaşilor. Dacă celelalte îndemnuri pot fi înţelese, acesta răstoarnă orice gândire obişnuită, în care predomină legea răzbunării sau a "dreptăţii" umane.

Cum pot să iubesc vrăjmaşul dacă nici măcar pe aproapele nu-l iubesc din toată inima?

Mântuitorul ne îndrumă pe o cale care nu este în conformitate cu gândirea sau vieţuirea noastră trupească. Sfântul Apostol Pavel, în pericopa apostolică din aceeaşi duminică, face distincţia clară între omul trupesc şi cel duhovnicesc. Deşi începe prin a recunoaşte caracteristica principală a omului: acţionarea în conformitate cu instinctele inconştiente sau săvârşirea răului, Apostolul vorbeşte şi despre biruirea acestei tendinţe, prin Duhul. Avem, prin urmare, două idei, care ne pot face să înţelegem felul în care omul poate să ajungă la iubirea vrăjmaşului.

Legea Talionului din Vechiul Testament (dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi) este anulată prin îndemnul iubirii vrăjmaşului. Acum, despre ce vrăjmaş este vorba? Fiindcă şi în Vechiul Testament, în acelaşi capitol, se vorbeşte despre ajutorul pe care trebuie să-l acorde evreul vrăjmaşului său, dacă acestuia i se poticneşte asinul sau i se pierde un animal. Nu înseamnă şi aceasta, într-o oarecare măsură, o dovadă de iubire a vrăjmaşului? Astfel că noţiunea de vrăjmaş este cea care trebuie descrisă mai bine, şi nu neapărat acţiunile îndreptate împotriva acestuia. Din păcate, însă, noi, ca şi învăţătorul de lege din Evanghelie, nu cunoaştem nici cine este aproapele nostru, şi nici cine este vrăjmaşul. Cu toate acestea, ambelor categorii trebuie să le acordăm acelaşi lucru: dragoste.

Dacă aproapele nostru este cel care ne face bine, după cum reiese din pilda samarineanului milostiv, iar vrăjmaşul este cel care ne face rău, de ce se întâmplă să avem sentimente de repulsie/ură şi faţă de oamenii care nu numai că nu ne fac rău, ci nu au nici cea mai mică legătură cu noi? Acest lucru este evident mai ales astăzi, când avem ocazia să vedem unii oameni numai la televizor şi să-i urâm doar pentru că aşa ne dictează unii sau alţii.

Vrăjmaşul închipuit este una din provocările omului contemporan. Şi dacă vrăjmaşul evident, palpabil, este o provocare pentru dragostea creştinului, atunci putem spune că vrăjmaşul închipuit este un nonsens. Şi, cu toate acestea, cei mai mulţi dintre vrăjmaşii noştri, astăzi, sunt cei închipuiţi.

Dacă ne-am lămurit cu categorisirea vrăjmaşilor, ar fi firesc să vedem şi cum putem rezolva problema iubirii lor. Sfântul Apostol Pavel ne dă de înţeles că doar cei aleşi de Dumnezeu pot birui legea firii căzute. Problema este că identificarea celui ales este extrem de dificilă, pentru că şi cel ales, şi celălalt se comportă, cel puţin într-o anumită perioadă din viaţă, după legea firii căzute, săvârşind răul. Cine este cel ales, cel care poate primi Duhul, iar Duhul să-l facă să treacă peste atracţia trupului? Cu părere de rău, răspunsul la această întrebare nu ne este dat a-l cunoaşte. Schimbarea omului, adică înduhovnicirea lui, este doar în mâinile lui Dumnezeu. Chemarea omului spre o viaţă duhovnicească poate avea sau nu rezultatul scontat şi aceasta se datorează libertăţii. Omul, chiar şi chemat fiind, poate refuza sau nu să înţeleagă semnele, rămânând neschimbat. Cu toată tendinţa noastră spre păcat, făcând o comparaţie cu caracterizarea omului duhovnicesc din capitolul 8 al Epistolei către Romani, ne punem, în mod firesc, întrebarea: cum putem recunoaşte chemarea Duhului sau cine are această chemare şi poate trăi după cum spune Sfântul Pavel?

Răspunsurile pe care ni le oferim, în minte, sunt descurajatoare, însă nu trebuie să disperăm, fiindcă tot Mântuitorul ne dă speranţă, spunând că "la oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă" (Matei 19, 26). Nouă nu ne rămâne decât să luptăm în continuare pentru a ajunge, cu ajutorul Duhului, la biruirea atracţiei trupului spre rău.