„Vreme este să taci şi vreme să grăieşti”

Recent a apărut (la Humanitas) mult-aș­teptatul volum din Jurnalul  lui Ale­xandru Mironescu, „Admirabila tăcere”, îngrijit și prefațat de Marius Vasileanu. Al treilea și ultimul capitol de Jurnal, scris între 1970 și 1972 (în 20 ianuarie 1973 autorul avea să ia drumul veșniciei), întregește triada mărturisirilor tainice, dar și a crezului său - deopotrivă religios și intelectual. În plus, așa cum demonstrează Marius Vasileanu în Prefață, această operă diaristică de excepție se relevă a fi un adevărat testament spiritual al autorului. În sprijinul acestei afirmații vin atât maniera în care este scris și conceput Jurnalul, cât și viața însăși a lui Mironescu - ajunsă acum la final - și care trebuie să-și împlinească pe această cale menirea. Or, menirea este tocmai mărturisirea crezului intim, a focului interior care a ars, fără să se mistuie!, chiar și în tenebrele ocnelor comuniste. Acolo a cunoscut suferința, tot acolo a cunoscut statornicia în credință, care l-a înălțat spiritual.

Însemnările sunt aproape zilnice, iar paleta de subiecte abordate este covârșitoare. Astfel, cititorul pătrunde în universul sistemului de gândire mironescian, care este unul de interval, bine drămuit: savantul, filosoful, dar și omul profund credincios se dezvăluie în cadrul unei simfonii de idei și trăiri ca fiind o punte între aici și dincolo, între diavol și Dumnezeu, între sinistra orânduire comunistă și lumea liberă la care tânjea. Asemenea diamantului care prin șlefuire dobândește caratele mult-râvnite prin nenumăratele fațete rezultate din migala prelucrării, tot așa și Jurnalul ne lasă să contemplăm rezultatul fericit al întrepătrunderii și dozajului firesc dintre orizontul cultului cu cel al culturii. Nimic forțat, însă; nimic cu anasâna; nimic cu toptanul. Mult tact catehetic (deși, teoretic, nu avea interlocutori reali), multă prețuire față de persoana umană supusă constrângerilor sociale, multă grijă de a nu răni, multă seninătate la capătul unei vieți „furate” de regimul politic al epocii. Și, atenție, Jurnalul coincide cu anii de liberalism maxim pe care dictatura lui Ceaușescu, pe atunci in nuce, i-a îngăduit la sfârșitul deceniul 6 și începutul deceniului 7. Dar, după vizita din 1971 din China și Coreea de Nord, dictatorul român s-a întors total modificat interior, vrăjit de uriașa și totala supunere a sutelor de milioane de subiecți în fața marxismului asiatic, definit ca: brutal, arogant, total utopic și autosuficient. Așa se explică și schimbarea de macaz politic în ceea ce privește libertățile românilor, pe care cuplul Ceaușescu începuse să pună ochii. Ce a urmat știm, însă Mironescu avea să vadă dramatica alunecare spre dictatura absolută de sus, din ceruri.

Interesantă este latura trăirii religioase, duhovnicești, exprimată de Alexandru Mironescu în paginile sale de jurnal. Omul acesta excepțional a fost unul dintre stâlpii mișcării de înnoire spirituală, fără conotații politice decât poate indirecte, a Rugului Aprins, de la Mănăstirea Antim din București. Pentru entuziasmul său contemplativ și rugător a fost arestat în 1958, în aceeași noapte cu fiul său, student pe atunci, dimpreună cu mulți alți intelectuali creștini, care au căzut pradă represiunii ateiste. Mărturiile celor care l-au cunoscut converg, fără excepție, spre profilul unui om afabil, delicat cu ceilalți, erudit, sincer în credință, de un optimism moderat. Iată și o mostră de gândire în cheie teologică: „Mă gândeam iarăși că, în fond și în cele din urmă, asta e problema esențială: Există sau nu există Dumnezeu? De răspunsul pe care îl dă fiecare depinde tot stilul lui de viață, cum se poartă și ce vorbește. Pentru cel ce crede, și care deci nu mai umblă chiar numai de capul lui, va fi mai important ce gândește Dumnezeu despre el decât ce gândește el despre Dumnezeu. Apoi, firește, în vreo nepotrivire, va concede, ca să zic așa, că e îndreptățit să aibă și Dumnezeu părerea, socoteala Sa”. Un raționament impecabil, care răspunde deodată la mai multe întrebări și care rezolvă, inclusiv cu o notă de umor, marea dezbatere a antropocentrismului: omul sau Dumnezeu? Dreptul divin sau cel uman?

Orice s-ar spune, prin cheia spirituală, dar și prin „profețiile” politice și civice legate de prăbușirea comunismului, Alexandru Mironescu rămâne o placă turnantă a culturii noastre îmbisericite, pusă în lumina discretă a candelei care veghează icoana Rugului Aprins de la Antim. Eu prin flăcăruia acelei candele îl întrezăresc, tremurat și discret, pe acest Mironescu...