Vremea este a sluji

Liturghia este slujba în cadrul căreia Îi oferim lui Dumnezeu ce avem noi, oamenii, iar în schimb ni Se oferă Însuşi Hristos. Aceasta ar fi, foarte pe scurt, o definire a slujbei celei mai tainice a Bisericii Ortodoxe, prin mijlocirea căreia Duhul Sfânt lucrează în inimile oamenilor.

Cum lucrează Duhul? Când? Unde? Toate acestea rămân şi vor rămâne tainice şi necunoscute în mod deplin, pentru că aşa lucrează Dumnezeu cu omul, în cel mai tainic chip şi aproape pe nesimţite.

Când începe Liturghia, diaconul rosteşte: „Vremea este a sluji Domnului“, aceasta însemnând că timpul pământesc, cel al grijilor lumeşti, al nevoilor şi al circumscrierii omeneşti în rânduiala firii, încetează şi începe, cel puţin din perspectiva omului, prezentul veşnic al lui Dumnezeu. Atunci începe Împărăţia, iar către finalul slujbei, cei care au intrat în ea se împărtăşesc de Hristos, prezent aici şi acum, pe pământ, sub o altă formă, tainică, dar adevărată: Pâine şi Vin.

După ce a fost hirotonit de către arhiereu, preotul are puterea de a săvârşi slujbe şi cea mai importantă slujbă pe care o poate săvârşi este, fără îndoială, Dumnezeiasca Liturghie. Încă din vremea Utreniei, de când se înveşmântează, preotul se pregăteşte pentru ceea ce-l aşteaptă la Liturghie: întâlnirea cu Dumnezeu. Această întâlnire nu este ca aceea descrisă de Moise în cartea Ieşirea, nu este nici ca aceea pe care a avut-o Ilie în munte, ci ca aceea pe care au avut-o ucenicii la Emaus. Ei nu ştiau cu cine vorbesc, deşi Îl vedeau, nu înţelegeau de ce le vorbeşte Străinul astfel, deşi L-au auzit şi mai demult, pentru că toate erau tainice, iar ochii li s-au deschis doar la un moment dat, după ce s-au împărtăşit. Atunci ucenicii s-au întrebat: de ce nu au reuşit să înţeleagă mai înainte Cine era Cel cu care se întâlniseră?!

În cadrul Liturghiei se întâmplă, la fel ca la cina din Emaus, lucruri pe care nu le înţelegem, pe care încercăm să le intuim, pentru care ne rugăm şi mulţumim. Atunci când pentru preot aceasta este şi prima Liturghie pe care o săvârşeşte, taina este cu atât mai evidentă. Ţin să mărturisesc faptul că la această Liturghie, prima de după hirotonie, s-au întâmplat două lucruri minunate, pe care nu puteam să le intuiesc, cu toate cărţile de teologie citite de-a lungul vremii.

Primul dintre ele a fost coliturghisitorul, pe care, deşi îl cunosc de foarte mulţi ani, nu mă aşteptam să-l întâlnesc, mai ales că şi relaţia dintre noi, eu - student, dânsul – cadru didactic, nu a fost întotdeauna dintre cele mai călduroase. Cu toate acestea, am ajuns să slujesc prima mea Liturghie  împreună cu preacucernicia sa. Acest lucru mi-a oferit o bucurie deosebită, imediat cum am intrat în Altar şi l-am văzut. În timpul slujbei, când încă nu reuşeam, ca un începător, să prididesc cu vorbele, însoţite de gesturile necesare, am avut senzaţia că timpul nu mai curge şi că slujesc de o veşnicie cu acel părinte acolo, în acel Sfânt Altar.

În apropierea momentului împărtăşirii credincioşilor aveam temerea că, fiind zi de rând şi, respectiv, puţini credincioşi în biserică, nu va veni nimeni să se împărtăşească. Totuşi, atunci când am ieşit cu potirul pe solee, o femeie săracă, dintr-acelea pe care ai avea tendinţa păcătoasă poate chiar să o eviţi pe stradă, s-a apropiat ca să-şi împărtăşească fiica, pe care o ţinea în braţe. Copila avea un nume foarte frumos, de sfânt, şi era obişnuită cu împărtăşitul, pentru că nu s-a sfiit nici o clipă, privind cu ochişorii ei luminoşi spre potir.

Deşi eram conştient că toate schimbările duhovniceşti se petrec tainic, în inima omului, nu îmi imaginam că voi putea trăi astfel de minuni, aparent obişnuite, dar care pentru viaţa mea au o mare însemnătate. Îmi rămâne doar să exclam, ca profetul de odinioară: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale!“