Vremea martorilor Învierii

Singura perioadă din an când Biserica ne recomandă un anumit salut este timpul pascal. Mărturisirea "Hristos a înviat" şi răspunsul de martor "Adevărat a înviat!" devin moduri de manifestare a bucuriei credinţei. Salutând şi răspunzând la salutul care invoca numele Domnului Hristos, confirmi că în noaptea de Paşti ai mers la biserică pentru a primi Lumina Învierii şi nu te-ai supus unui simplu ritual. Cu alte cuvinte, eşti fidel crezului tău, nu te copleşeşte ipocrizia. Dacă în anumite sate româneşti salutul pascal este un act firesc, folosit în mod natural până la Înălţarea Domnului, în mediul urban, dacă în a doua zi după Înviere rosteşti, ca formă de salut, mărturisirea "Hristos a înviat", rişti să fii bănuit de habotnicie, să fii catalogat ca fiind o persoană învechită.

Învierea Domnului este cea mai mare ştire, un eveniment extraordinar care a uimit şi schimbat istoria. Creştinul este un beneficiar al Învierii. Şi trebuie să ştie aceasta. Totuşi, nu manifestă dorinţa de a face publică bucuria credinţei sale. Ne ferim să ne mărturisim credinţa. Argumentăm atitudinea noastră spunând că opţiunea religioasă este personală - nu trebuie să spun vecinului ce cred eu. Nu acelaşi lucru spunem şi despre alte aspecte ale identităţii noastre. Familia şi locul de muncă sunt aspecte private ale existenţei noastre. Cu toate acestea, nu le considerăm subiecte tabu. De fapt, regula generală este că nu arătăm în public ceva de care ne este ruşine. Sub masca diplomaţiei, aducând ca argument dorinţa de a nu face prozelitism sau de a nu părea habotnic, afişăm o bănuitoare tăcere atunci când împrejurările concrete ale vieţii ne solicită să arătăm că suntem ortodocşi. Condiţionăm mărturisirea credinţei de întrebarea: Ce vor spune ceilalţi? Dacă vor râde de mine? Este dilema omului care nu este convins de ceea ce crede, dar nici nu-l interesează să fie prea implicat pe drumul cunoaşterii lui Dumnezeu. El este un creştin de ocazie, care îşi adaptează mărturisirea în funcţie de contexte. Voi da un

exemplu concret. Îşi face semnul Crucii atunci când trece pe lângă o biserică dacă nu e vreun ochi curios prin jur sau doar dacă mai vede pe cineva făcând astfel. Aşa se întâmplă când credinţa nu este un mod de a trăi, nu face parte din firescul vieţii tale. Dumnezeu rămâne marele absent, un "fetiş" scos din recuzită atunci când avem nevoie de El. Învierea Lui? Rămâne un simplu prilej. Credem în ea - doar mergem să luăm lumină sau ciocnim ouă roşii. Împlinim tradiţia. Dar, pentru noi, minunea Învierii are şi un termen de valabilitate. Orice minune ţine, aşa cum spune o vorbă din popor, trei zile. Ce este mult strică. Aşa transformăm un crez într-o simplă idee, o minune într-o legendă.

Aici trebuie căutată reticenţa în a ne mărturisi credinţa în Învierea Domnului. Timpul de acum este vremea martorilor Învierii. Este şansa noastră de a fi sau de a nu fi alături de cei fericiţi pentru că nu au văzut, dar au crezut, nu au văzut cu ochii trupului, dar au fost luminaţi în ochii sufletului. Hristos a înviat este încredinţarea lui Toma, bucuria femeilor mironosiţe şi certitudinea apostolilor. Poate nu am simţit toate aceste daruri ale Învierii, dar trebuie să avem răbdare cu noi, aşa cum are Dumnezeu.

Hristos a înviat poate provoca un început bun în viaţa noastră. Şi tot acest salut, adresat altora, poate aduce în viaţa lor o întrebare sau un gând de întoarcere şi astfel devenim apostoli.

Învierea Domnului este examenul credinţei noastre. O credinţă de trei zile sau o încredinţare veşnică. O certitudine în viaţa mea sau, simplu, o tradiţie. O mărturisire sau îndeplinirea unui ritual. O minune care mă include şi pe mine sau o poveste frumoasă. Ouă şi miel sau lumină şi bucurie duhovnicească. Sunt câteva aspecte care cântăresc drumul pe care ne aflăm. Îndemnul Bisericii, care are o taină adâncă, este să folosim adresarea creştină până la Înălţare. Să nu ne ruşinăm de Cel care nu s-a ruşinat de noi. Nu ne obligă nimeni, dar o credinţă nu are nevoie de ordin de serviciu. Simplu, ea este şi se vrea mărturisită.