Vremuri de poveste

Avea patru ani și tocmai îi spusesem o poveste. Ca să adoarmă. Îi spuneam în fiecare seară câte una. De data aceasta, Făt-Frumos pornise spre o țară îndepărtată de la marginea pământului, unde se găsea un izvor cu apă vie. Sorbeai câteva guri din apa aceea și rămâneai veșnic tânăr. Nu era însă deloc ușor ca să ajungi până acolo. Aveai de străbătut valea timpului, ce depășea în lungime viața unui om. Viteazul din poveste, care-și măsurase forțele cu tot felul de zmei și căpcăuni, retezându-le la toți căpățânile, a trecut, înainte de a-și începe lunga și primejdioasa călătorie, pe la o vrăjitoare, care l-a ajutat să devină invizibil, dându-i să bea o licoare preparată de ea.

Doar că asupra timpului licoarea vrăjitoarei nu avea nici un efect, astfel că în ziua în care a pus pasul în țara unde se găsea izvorul cu tinerețe veșnică, Făt-Frumos era atât de bătrân, încât abia se mai ținea pe picioare. Nu mai avea putere nici cât să scoată paloșul din teacă. Rămăseseră doar pielea și oasele de el. Apoi numai oasele, care, nemaiavând în ce să se țină, s-au împrăștiat pe jos. Asta chiar când să ajungă la izvorul cu pricina. În clipa următoare s-a ivit o cotoroanță care a strâns oasele într-un sac și a plecat cu ele pe un podeț împletit din crengi uscate.

Cotoroanța aceea era moartea.

Nu știu ce-mi venise să-i spun lui Mihail o astfel de poveste, pentru că, în loc să adoarmă, el a început să plângă și să mă întrebe:

- Și tu o să mori?

- Da, i-am spus. O să mor și eu într-o zi. Dar e destul de departe ziua aceea. În orice caz, tu nu o să mai fii copil atunci!

- Nuuu! a țipat el dintr-odată. Eu vreau ca tu să nu mori niciodată.

Și m-a luat în brațe. Și mi s-au umezit obrajii de la lacrimile lui.

Locuiam aproape de Piața Romană. Într-o curte cu mai multe clădiri. Blocul nostru era în fundul curții. Iar noi, chiar deasupra, la ultimul etaj. Aveam o sobă de teracotă în dormitor și cumpărasem, înainte de venirea iernii, un camion cu lemne pe care le depozitasem la subsol.

Nu prea făceau față caloriferele, și aprindeam atunci focul în sobă.

Încă se mai auzeau lemnele trosnind, când am ajuns cu povestea la capăt.

Romanița vârâse mai devreme o pâine în cuptor și se simțea în toată casa mirosul ei.

- Știi ce, i-am șoptit lui Mihail la ureche. M-am hotărât! Eu n-o să mor niciodată!

- Eram sigur, s-a înveselit el brusc. Și dacă o să vrei, n-o să te las eu. Pe nici unul dintre voi.

Romanița nu era de față. Mersese în bucătărie să ducă pâinea.

Gavril nu înțelegea nimic din bucuria fratelui său. Și nici din a mea, care priveam pe geam, cu spinarea rezemată de sobă, la ninsoarea ce abia se pornise.

Avea mai puțin de un an. Gângurea în pătuțul lui. Mirosea peste tot a pâine caldă. A lapte de mamă. Și a lemn de brad arzând.

Și eram tânăr. Pot spune că n-am fost niciodată mai bogat decât atunci. Stăteam cu chirie într-un apartament de trei camere. Trei cămăruțe, mai exact, un pic mai mari decât cămăruțele inimii.

Am ieșit cu Mihail pe balcon ca să atingă fulgii de zăpadă cu mâna. Era tot orașul alb. Și se auzeau glasuri de colindători. Aproape de noi, în inima Bucureștiului. Sau poate doar în inima mea, ce-mi ieșise din piept și umbla veselă pe străzi.

(Fragment din romanul Tatăl fiilor mei, în curs de apariție.

P.S. Pe Mihail îl cheamă Silviu în viața reală. E fiul meu cel mare. Împlinește 36 de ani astăzi. Doamne, ce repede trec poveștile!)