Vulcănescu s-a jertfit pentru colegul de celulă

Mircea Eliade scria despre Mircea Vul­cănescu: „Nu cred că am întâlnit alt om mai înzestrat cu atâtea daruri şi nici altul care să-l întreacă în modestie”.

Mircea Vulcănescu este un cunoscut reprezentant al elitei interbelice românești și unul dintre cei care au suferit în închisorile comuniste. Ba chiar a murit acolo.

A fost discipol al lui Nae Ionescu, prieten cu Eliade, Noica şi Cioran. A fost licenţiat în filosofie şi drept și a obținut la Paris un doctorat în știinţe economice şi politice.

Mircea Vulcănescu era în plină ascensiune spirituală când a fost condamnat la închisoare, considerat „criminal de război”, pentru participarea la guvernarea lui Antonescu, unde avusese funcţii în Ministerul de Finanţe.

În contextul judecării „criminalilor de război”, în 1946, Mircea Vulcănescu a fost dat afară din funcţia sa la Datoria Publică, arestat şi judecat „pentru participare la guvernarea Antonescu şi pentru crime de război”, „de subjugare a economiei naţionale Germaniei naziste, în interese de război”. Verdictul: opt ani de temniţă grea şi confiscarea averii.

A fost dus la Aiud, unde era subnutrit aşa de rău încât organismul său intrase într-o stare de slăbiciune generală. Soţia sa, Margareta, a făcut cerere să i se suplimenteze raţia de hrană, dar a fost refuzată. Mircea scria acasă familiei formate din soţie şi trei fete: „La început a fost mai greu. (...) Am plâns, dar nu de necaz. Ci la gândul ce trist trebuie să fi fost Ghetsimani sau Golgota... Am rămas în sfârşit cu mine însumi... Am stat mult de vorbă cu mine despre evidenţă, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu... M-am simţit tulburător de lucid, dar spăimântător de liber”.

Omul politic Ion Diaconescu, supravieţuitor al Aiudului, mărturisea în cartea „Temniţa, destinul generaţiei noastre”: „El, ca un adevărat dascăl de şcoală veche, se preocupa mult şi de aspectele morale ale convieţuirii noastre în temniţă”.

Ştefan J. Fay scrie în cartea sa, „Sokrateion. Mărturie despre Mircea Vulcănescu”, apărută la Humanitas: „Mircea era, se ştie, profund credincios. Pentru dânsul, religia cea dreaptă era ortodoxă. Dar la asta se adăuga o nuanţă în plus: religia ortodoxă română. Pentru el, între noţiunea de religie, ortodoxism şi românism era o corelaţie indestructibilă”.

Despre căldura sufletească a lui Vulcănescu mărturisea același Ştefan J. Fay. În temniţă era un om, Frăţescu, care avea veşnic mâinile reci, iar de la muncă şi alergăturile prin curte, obligatorii, acesta se întorcea în celulă cu mâinile pline de sânge. Deşi nu ştia să croşeteze, Mircea s-a apucat să deşire nişte ciorapi de lână ca să înveţe în paşi inverşi cum ar trebui să împletească lâna şi, cu nişte andrele improvizate, i-a făcut bolnavului o pereche de mănuşi. Nu s-a ruşinat să fie bun.

În subterana de la Jilava au fost duşi 5-6 deţinuţi într-o celulă fără paturi, fără tinetă. Printre aceştia, şi Mircea Vulcănescu. Au fost dezbrăcaţi la pielea goală şi lăsaţi acolo zile în şir. Era iarnă. La un moment dat, un tânăr cu TBC în ultimul grad a fost gata să leşine. Vulcănescu s-a întins pe ciment şi i-a rugat pe ceilalţi să aşeze bolnavul pe spatele lui. Şi astfel l-a ţinut pe bolnav cât timp a dormit. Când s-au ridicat erau îngheţaţi amândoi, abia se mişcau, dar doi gardieni i-au snopit în bătaie. Aşa, patru zile la rând. Mircea a contractat şi el tuberculoză.

Aflând că poate muri în somn, a căpătat spaima că nu va fi conştient în clipa morţii şi ruga să fie păzit când doarme. Printre ultimele cuvinte înaintea morţii, Vulcănescu a spus colegilor de celulă: „Să nu ne răzbunaţi!”, un echivalent al lui „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”. Avea 48 de ani, în anul 1952, când a plecat la Domnul.

Cunoscătorii spun că Mircea Vulcănescu ar fi avut o operă filosofică impresionantă dacă nu ar fi murit în închisoare.

Şi-a împlinit însă viaţa cu iubirea de aproapele în numele iubirii de Dumnezeu.