Zbor între două lumi

O formă cu totul subtilă de suprimare a libertăţii - nepreţuitul dar făcut omului de către Dumnezeu - este pretextul unei aşa-zise faceri de bine. Renunţi la libertate şi vei avea asigurată bunăstarea, fericirea şi tot ce îţi vei mai putea dori.

Filosoful creştin Mircea Vulcănescu vede în acest scenariu principala tentaţie cu care lumea modernă ne ademeneşte. Asemenea Marelui Inchizitor din romanul lui Dostoievski, ideologiile lumii moderne tind să se substituie lui Dumnezeu şi să propună un rai terestru, bine articulat şi suficient sieşi.

Care să fie atitudinea creştinului în faţa unei astfel de lumi? Este oare indicat să ne retragem din lume, să batem în defensivă resemnaţi şi trişti? Marele filosof român propune o altă variantă. Aceea a căutării permanente a adevăratului Rai şi a rostului autentic al vieţii. Din această perspectivă, fiecare moment din viaţa creştinului se aseamănă leit cu începutul unui zbor: prin deschiderea aripilor şi orientarea privirii spre cer. (Ionuţ BURSUC)

„Umanismul a zdrobit chipul adevărat al omului“

„Caracterul paradoxal al străduinţei umane către unitate, precum şi al naturii transcendente a acestei unităţi spirituale se vădeşte în năzuinţa omului către viaţa perfect rânduită a stupului de albine în care fiecare trăieşte cu toţi în deplină potrivire cu esenţa strădaniei omeneşti.

Însă numai năzuinţa!

De-ndată ce acestei năzuinţe i se substituie efortul de a înfăptui stupul - aievea - adică de îndată ce duhul supunerii ia alt înţeles decât acela al supunerii tale proprii, căutând să supună pe celălalt - efortul se vădeşte steril, se chirceşte, golit pe-ncetul de tot conţinutul lui uman şi sfârşeşte prin a înfăţişa o adevărată schimonosire a fiinţei omeneşti şi de asuprire a chipului dumnezeiesc dintr-însul.

Nici o comunitate terestră nu e Dumnezeu. Nici una nu îşi este «norma sui». Şi în măsura în care o substituim lui Dumnezeu făcând din ea nu numai ţelul suprem al vieţii noastre pe pământ dar şi criteriul valorilor absolute, în loc s-o slujim, o sfâşiem, în acelaşi fel în care umanismul a zdrobit chipul adevărat al omului, îndumnezeindu-l. Adică facem din ea un idol.

Aceasta nu înseamnă că nu există comunitate spirituală, ci că adevărata comunitate spirituală a creştinului e Biserica, nu statul - care nu este scop, ci instrument. Privită metafizic, suprapunerea dintre Biserică şi Stat este imposibilă în vreme. Deosebirea lor ar fi tocmai realitatea care ne măsoară depărtarea de sfârşit! Acesta-i faptul pe care-l uită, spre pierderea lor, aceia care vorbesc de un stat comunitate spirituală.

Tentaţia lumii şi răspunsul creştinului

Sub toate aceste încercări aflăm însă sensul adânc al ispitei vremii moderne, care e tentaţia omului de a se amesteca în lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu. Tendinţa omului de a se substitui pe sine, tentaţiile şi creaţiile sale, în lucrarea de mântuire. Nu e lipsită de măreţie şi nici lipsită de tragic această încercare a omului de a se mântui prin sine însuşi. Dar e sortită unui radical eşec. Pentru că: Sau e sortită a nu reuşi şi atunci nu e păcat de atâta suferinţă zadarnică? Sau, dacă e sortită a reuşi, preţul ei este trădarea chipului adevărat al omului, înjosirea lui faţă de el însuşi, coborârea lui la starea animalică. Degradarea ideii de om.

Care poate fi poziţia creştinului în faţa unei atare lumi? Aproape că nici nu mai trebuie să spun.

Creştinul trebuie să se lepede de duhul ei şi să mărturisească pretutindeni pentru aşezarea ei la locul ei adevărat.

Cea mai adâncă şi mai deplin creştinească reacţie în faţa vieţii moderne este lepădarea de ea.

De ce folos ar fi fuga din lume, dacă omul ar duce cu el în singurătate duhul de care trebuie să se lepede? Şi acesta e atât de pătruns în sufletul omenesc încât o dezbărare prin fugă nu ar mai fi cu putinţă. Şi apoi, dacă nu există mântuire decât laolaltă, la ce mi-ar sluji să fug de unul singur?

O vreme poate fi mai creştină şi alta mai puţin creştină. Dar cea mai creştină din epoci rămâne vreme, şi nu în vreme îşi caută creştinul lumea care-l va mântui.

Raporturile creştinului cu vremea modernă nu sunt şi nu pot fi altele decât raporturile lui cu veacul, cu lumea de aici, în genere.

Şi drama pământească a creştinului constă în faptul că e silit să trăiască rupt între două lumi, că viaţa lui e în chip necesar o deschidere de aripi.

Creştinismul dăinuie, nu triumfă

Exigenţele acestei lupte sunt date creştinului paradoxal, sub forma unei dualităţi contradictorii, căreia nu i se poate sustrage, alegând una din căi fără a pierde pe cealaltă.

«Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni: lui Dumnezeu şi lui Mamona», stă scris undeva. Şi altundeva stă scris, parcă dimpotrivă: «Daţi cezarului ce e al cezarului şi lui Dumnezeu, ce e al lui Dumnezeu».

Tot aşa cum idealul vieţii creştineşti ne este dat în acelaşi chip dual şi antagonist atunci când Hristos îi arată lui Pilat că: «Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta...», iar norodului, îi spunea: «Iată, împărăţia lui Dumnezeu e printre voi».

Această ruptură interioară, această nelinişte a inimii omului până ce nu se va odihni în Dumnezeu, e preţul cu care trebuie să plătim respectul feţei noastre omeneşti, de făptură a Acestuia, fără să riscăm a ne pierde!

Iar celor care ne-ar spune că prin aceasta ne înstrăinăm de lumea de aici şi de durerile ei le vom răspunde dimpotrivă că cu atât mai bine vom sluji cu adevărat acestei lumi, cu cât ne vom strădui s-o vedem în adevăr la locul ei, aşa cum îi este rostul, supusă rânduielilor lui Dumnezeu; şi cu cât vom fi totdeauna cu gândul la rostul ei şi al nostru adevărat, care stau dincolo de noi!

Iar dacă pentru aceasta lucrarea noastră se poticneşte, credinţa noastră se întunecă şi nădejdea noastră se pierde, ne rămâne rugăciunea şi dragostea lui Dumnezeu, care ea niciodată nu cade, chiar dacă limbile ne vor lipsi, şi cunoştinţa ni se va strica.

Nu trebuie să ne înşelăm. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru creştinism. Cum n-a fost nici cea care pleacă. Ci ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de încercare. O vreme-n care se vor număra oile de capre, însă nu se vor despărţi cum nici grâul de neghină! S-a schimbat numai sensul ispitelor!

Puterile celor ce intră în acest apocalips sunt numărate. Nimic mai primejdios decât să intri-n el naiv şi fără să ştii ce te aşteaptă!“ (Texte selectate din Mircea Vulcănescu, „Creştinul în lumea modernă“, - conferinţă rostită în ziua de 7 aprilie 1940, la Sala Dalles din Bucureşti; publicată în Ioan I. Ică jr. Gândirea Socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu, 2002)