Zbor târziu

O  să te faci de râs, spune fiul meu, văzându-mă cu aripile acelea vechi în spate.

Le găsisem în pod. Ale cui fuseseră, nu știu, pentru că nu-mi vorbiseră nici tata, nici bunicul despre ele. N-o să mă vadă nimeni, zic. Doar până la vârful copacilor, atât. Numai până acolo îmi doresc să ajung. N-o să te poți ridica de la pământ, n-ai cum! zice fiul.

Ai să vezi c-o să pot! O să poți să vii îndărăt căzând. Fiindcă asta se va întâmpla. Și eu o să-ți caut oasele prin curte prăpădindu-mă de râs. Și-or să râdă împreună cu mine și vecinii, scoși afară din case de zgomotul căderii tale. Nu-l credeam atât de lipsit de minte, vor chicoti unii dintre aceștia. Auzi, să-l apuce acum la bătrânețe dorința de a zbura! Să le zici că tocmai d-asta! Vor îmbătrâni și ei într-o zi și atunci or să înțeleagă mai bine ce vreau să spun.

Să nu contezi pe mila mea, tată, mă avertizează fiul. Nici măcar n-o să încerc să-ți spun oasele la loc. O să râd în hohote de suferința ta, amintindu-ți c-am vrut să te opresc.

Ce-ar fi să râdem noi nițel de tine, aud aripile bombănind, și, fâl, fâl, într-o clipă, mă pomenesc ajuns la streașina casei, apoi mai sus, tot mai sus, cu vârfurile copacilor rămase în urmă, dedesubt.

N-ai de gând să te oprești? îmi strigă fiul de jos. Ține-te măcar de cuvânt!

Are dreptate. Așa că mă opresc înainte de a atinge norii cu fruntea.

Cade o ploaie de gânduri calde de pe fruntea mea pe pământ. Îl face leoarcă pe fiul meu.

N-a ieșit din casă nici un vecin. Pentru ce? N-ar avea de ce să râdă, întrucât n-am căzut.

Mi-ar fi plăcut să fi plouat puțin și peste ei.

Nu-mi vine să cred, zice fiul când mă vede înapoi, c-ai putut să ajungi cu vechiturile astea atât de sus! Dar, mai ales, că te-ai întors teafăr pe pământ.

Daaaa? se ambiționează aripile și, fâl, fâl, o iau din nou îndărăt spre cer.

Ar trebui să mor de frică, văzând ce mult m-am îndepărtat de pământ. Mie îmi vine însă să chiui de bucurie. Nu m-am simțit niciodată atât de fericit ca acum. Aș chiui, dacă nu mi-ar fi rușine de fiul meu, care s-a micșorat, Dumnezeule mare, de tot. S-a făcut cât o furnică. I se face până și fericirii mele rușine de toate acestea și se micșorează și ea, cerându-mi să pornim îndărăt.

Văd un mușuroi de furnici la poarta mea. Sunt oamenii din oraș care s-au strâns să vadă ce se întâmplă. Se întâmplă, spre tristețea lor, să nu cad. Le omor, ca să spun așa, râsul din fașă.

Uite de ce-i arde lui! se aud câteva glasuri din mulțime. În loc să-și plimbe nepoții, își plimbă trupul lui hodorogit pe cer!

Vezi, tată, vezi ce balamuc ai stârnit! zice fiul, când ajung lângă el. I-ai ridicat pe toți împotriva ta. Să vedem pe unde o să scoți cămașa acum!

Uite pe unde, răspund aripile în locul meu, și, fâl, fâl, mă ridică iarăși de la pământ.

Fericirea îmi crește dintr-odată la loc. Ce-i drept, cu prețul descreș­terii fiului, ce se transformă din nou în furnică.

O fi având oare și fericirea lui de suferit? Dacă aș ști că da, m-aș îna­poia valvârtej pe pământ. Chiar căzând, rupându-mi oasele, în mii și mii de bucăți. Să ajungă pentru fiecare culegător câte una, ca să poată după aceea să spună: Asta e tot ce-am mai rămas din zborurile acelui bătrân nerușinat!

Ar trebui, dacă mă gândesc bine, să mor chiar de tot, ca să fiu sigur că voi ajunge la cer.

Ce faci, tată? strigă de jos vocea de furnică a fiului meu. Întoarce-te! Cum să râd de tine? Am glumit. Și n-o să-i dau nimănui voie să râdă.

Nu-mi cere să răspund în locul tău, zicea fericirea ce abia-și mai încape în piele, de drag c-a atins deja cerul.

Nu-mi cere să nu ne mai întoarcem, îi spun eu. Și ea zice:

Să fii sănătos! Nu mai avem cum să ne întoarcem. Am hotărât deja să rămânem aici.

Cine a hotărât asta? întreb pierit.

Eu, fericirea ta! Pentru toți!