Ziua aceea

Ziua aceea s-a întins pe durata câtorva sute de ani! I-am numărat aproape pe toți. Pentru că nu-mi ajungea viața mea pentru asta, m-am folosit și de viața părinților mei. Chiar și de cea a bunicilor. Fiecare an avea câteva sute de secole și fiecare secol un mileniu. N-am putut să le număr pe toate. Am ajuns doar până unde mă învățase cerul să număr.

Fiecare pas pe care l-am făcut în ziua aceea prin curtea casei noastre cât palma unui om de mare avea cel puțin un kilometru și fiecare kilometru începea în dreptul inimii mele și se termina în dreptul lui Dumnezeu.

Prin fiecare dintre încăperile inimii mamei zburau stoluri de berze și fiecare barză aducea pe lume un copil. Și fiecare copil adus eram eu. Erau mii de copii în brațele femeii ce mă născuse și toți se mirau de miile de răsărituri de soare ale zilei aceleia. Și fiecare răsărit de soare ținea cât o viață de om și fiecare viață de om se revărsa dinspre noapte spre ziuă sub formă de zori. Fiecare copil pleca la școală cu o mie de dimineți în ghiozdan pentru a se întoarce cu tot atâtea amiezi acasă.

Mama lua fiecare amiază și o făcea felii, împărțind câte o felie la toți. Cădeau o groază de firimituri pe jos. Cu fiecare firimitură de amiază își puteau astâmpăra o mie de furnici foamea. Foamea fiecărei furnici încăpea în palma unui copil. În fiecare palmă de copil stătea cuibărit un pod.

Am trecut în ziua aceea de mii de ori pe cele o mie de poduri din palmele mele dinspre dimineață spre seară. Spre cele o mie de seri azvârlite de tata în podul casei. Casa noastră nu stătea niciodată pe loc, umbla prin palma zilei despre care vorbesc cu pași de furnică. Făcea mii de kilometri dinspre seară spre dimineață, apoi îndărăt spre seară, fără ca noi să ne dăm seama că treceau mileniile și treceau și veacurile, după care și anii. Până și bătăile inimii mamei treceau, trecând și zborul berzelor odată cu ele.

Așa au trecut și pașii mei urmați de pașii furnicilor. După aceea diminețile, amiezile, serile până când, of, până când am auzit podurile de piatră din palma fiecărui copil cum se sfarmă și cum le duce câte o lacrimă de mamă la vale și cum ziua aceea, care nu va mai fi niciodată, împrumută pașii unei furnici și dispare, direct prin dreptul inimii mele, la câteva palme de copil distanță de Dumnezeu!