Ziua care vine

Ne-am obişnuit să spunem că suntem credincioşi şi este demn de toată lauda că nu ne sfiim să mărturisim credinţa în Dumnezeu. În acelaşi timp, ar trebui să ne fie frică de uşurinţa cu care facem asemenea mărturisiri. Ştiam de mult că afirmaţia poate fi superficială, lipsită de orice adâncime, cuvinte rostite ca toate celelalte, fără acoperire, fără justificare. Nici nu ne dăm seama cât de uşor am săvârşit un păcat. A-ţi mărturisi credinţa în Dumnezeu implică legătura cu Împăratul Ceresc şi de aceea cuvintele nu au voie să fie uşuratice, fără cumpătare şi măsură. Dacă suntem nesocotiţi atunci când vorbim despre Domnul, pierdem fiorul de sfinţenie al legăturii cu divinitatea şi nici nu mai avem cum să vedem răsărind lumina care ne aduce mântuirea. Mai înţelegem, oare, lucrarea Domnului în noi, mai descifrăm semnele pe care le primim de sus din cer? Cred că am uitat să mai plângem de bucurie, aşa cum făceau cei care reuşeau pentru o clipă să se roage cu adevărat şi nici nu cred că mai avem ambiţia de a lupta pentru El, de a lupta pentru noi, de a-L căuta pretutindeni şi fără odihnă. Ne mulţumim numai cu afirmaţia liniştitoare că suntem credincioşi şi că mergem la Biserică pentru că aşa ne-am obişnuit, pentru că şi alţii fac la fel. Confundăm credinţa cu alte exerciţii sociale, o includem în inerţia în care trăim.

Delăsarea nu este o fatalitate, iar resemnarea nu e felul nostru specific de a fi. Teologul irlandez George Barkeley, care a trăit între 1685 şi 1725, este autorul unui aforism care a rămas celebru: „esse est percipi“ şi care se traduce prin: „a fi înseamnă a fi perceput“ . Se poate la fel de bine spune că „cine există este perceput“, sau „ cine există este luat în considerare“. Existăm în acţiune, percepem ceea ce este în jurul nostru şi suntem, în acelaşi timp, luaţi în considerare de cei cu care intrăm în legătură. Felul dinamic al existenţei noastre este un dar de la Dumnezeu. Conştientizăm tot ceea ce trăim şi din această cauză putem afirma că nu suntem „duşi“ la mântuire, ci ne-o dorim, o percepem, luptăm pentru ea de-a lungul întregii vieţi. Darul de a percepe existenţa noastră prin legătura cu Dumnezeu ne face tari şi responsabili, prin ajutorul divin ajungem să fim abili în evitarea răului, devenim cu adevărat „fii ai Domnului“.

Într-o poveste foarte frumoasă se caută tinereţea fără bătrâneţe. Paradoxal, suntem permanent ameninţaţi de bătrâneţe fără tinereţe, indiferent de vârsta noastră biologică. Superficialitatea este bătrâneţea sufletului, asemănătoare unui copac care, deşi puternic, este atacat de omizi. Încet, frunzele se usucă, cad, mor, copacul se vestejeşte. Cine e superficial e ca acest copac, cu toată tristeţea decăderii. O moarte lentă. Socrate spunea că a face nedreptatea este mai rău decât a o suporta. Lăsându-ne pe tânjeală, neglijându-ne sufletul şi batjocorindu-ne trupul, ne facem singuri nedreptatea pe care tot noi trebuie să o suportăm. Superficialitatea este o nedreptate, o înşelăciune, fiindcă amăgirea că facem ce e bine, când totul e rău, e periculoasă. Însă, spre deosebire de copacul căzut victimă paraziţilor, noi putem să ieşim singuri din impas, să nu lăsăm speranţa să ne părăsească, să ne lase singuri. Cine există are datoria să ştie ce e în jur. Prima opţiune este a lua seama că beneficiem de privilegiul dragostei infinite a Celui de Sus. De aceea nu ne rămâne decât să luăm şi să ne luăm în considerare, chiar dacă e greu, chiar dacă am mai vrut să facem aşa ceva şi nu am reuşit. Dumnezeu ne-a dăruit pacea şi stăruinţa de a reîncepe.

Nădăjduiesc atunci că ziua care vine, mâine, va fi începutul cel bun şi drept. Vom începe prin a ne ruga altfel, mai adevărat, mai cu sfială şi cu atenţie, ne vom feri să mai spunem că suntem atât de credincioşi pentru că nu vrem să ne mai amăgim şi să amăgim pe ceilalţi. Dar, mai ales prin rugăciune şi fapte bune vrem să-L căutăm pe Dumnezeu, să ne deschidem ochii minţii pentru a fi lângă El şi să ne dezvoltăm acel auz deosebit prin care auzim chemarea Lui. Aşa urmăm exemplul sfinţilor, despre care vorbim atât de mult, fără a fi reuşit vreodată să-i înţelegem cu adevărat, sau să-i iubim pentru felul cum ei puteau să trăiască în sfinţenie şi înţelepciune.

O legendă hasidică povesteşte cum Dumnezeu, văzând nimicnicia oamenilor, a vărsat două lacrimi care au căzut în ocean. Când au atins apa acestuia, au făcut un asemenea zgomot încât ele s-au auzit până la capătul lumii. Noi, se pare, nu am auzit nimic. Fiindcă atunci am fi şi am vorbi altfel. Dar poate, totuşi, le vom auzi odată cu ziua care vine.