Ziua Sfântului Haralambie

Când eram copil, pe pereţii locuinţei noastre se aflau o sumedenie de icoane pe sticlă. Tata le descoperise în podul casei de la Vlădeni şi le adusese la noi acasă. La început nu-mi plăceau, desenul era stângaci, personajele aveau atitudini nefireşti, imobilizate nespectaculos. Preferam Madonele frumoase, purtând pe braţe un copilaş durduliu, sfinţii tineri şi atletici, în încăperi somptuoase. I-am şi spus tatei părerea mea. El a zâmbit şi n-a ţinut seama de ea...

Mai târziu, am înţeles însă că obrajii rumeni şi atitudinile graţioase nu aveau ce căuta în spaţiul aspru al faptului credinţei, al relaţiei riguroase, dincolo de jumătăţile de măsură, de trupurile sportive şi de buclele pictate cu naturaleţe. Că icoana nu era o fotografie nostalgică, ci o mărturisire esenţială a convingerii ferme, a aspiraţiei către divinitatea care ne primeşte cu generozitate, aşteptând de la noi sinceritate, consecvenţă, dăruire totală. „Cel ce vrea să vină după Mine…“

Printre ele se afla o icoană mare. Erau acolo, într-un compendiu de teologie nescrisă, Maica Domnului cu Pruncul Sfânt, o înfăţişare de graţie îngerească, iradiind desăvârşirea şi plenitudinea misterului Întrupării, scenele cutremurătoare în simplitatea lor ale Patimilor şi, pe latura dreaptă, o serie de chipuri de sfinţi. Printre ei, Sfântul Haralambie, pe care mama îl cinstea în mod deosebit şi, la care se ruga zilnic. La 10 februarie, ziua sfântului, aprindea candela la icoană şi mergea la biserică. Într-un fel, el făcea parte din familia noastră şi din când în când, îi aruncam o privire complice ca să mă asigur că totul e în ordine. Uneori se uita la mine cu blândeţe, alteori cu asprime. Dar era totdeauna prezent şi ştiam că mă pot bizui pe el…

De aceea nu m-am mirat aflând în Creta o întâmplare care s-a petrecut cu zeci de ani în urmă, dar pe care oamenii n-au uitat-o. Era în anii războiului, Creta era ocupată de germani şi, după cum se ştie, acţiona acolo o mişcare foarte activă de partizani. La un moment dat, a fost împuşcat un ofiţer german. Cum nu s-a putut afla făptaşul, generalul comandant al trupelor de ocupaţie a hotărât să evacueze femeile şi copiii, să dea foc satului, iar pe bărbaţi să-i împuşte pentru a statua un exemplu. În acest scop a trimis la faţa locului o companie condusă de un ofiţer care urma să execute ordinul. În seara premergătoare, ofiţerul a visat un bătrân cu o barbă lungă, albă, într-un veşmânt cum mai văzuse doar la slujbele religioase din partea locului, când intrase curios în biserică. Bătrânul i s-a adresat: „Să nu omorâţi oamenii! Dacă îi lăsaţi în viaţă, toţi veţi ajunge teferi acasă“. Ofiţerul s-a trezit, spunându-şi că seara băuse un pahar prea mult, s-a culcat la loc şi a visat acelaşi lucru. După ce visul s-a repetat şi a treia oară, ofiţerul s-a speriat şi, cu toată sfiala, a cerut la telefon să vorbească cu generalul, aşteptându-se la o săpuneală zdravănă, fiindcă îl trezea în toiul nopţii. Spre mirarea lui, generalul nu dormea. Şi el visase pe acelaşi bătrân. Intrigat, i-a cerut subalternului să-l aştepte, pentru că tocmai voia să pornească în satul cu pricina. După ce a sosit, au chibzuit amândoi şi s-au dus la preotul satului, întrebându-l cine putea fi moşul cel încăpăţânat.

Acesta nu ştia. Nu exista nimeni asemănător prin partea locului. Doar sfinţii pictaţi în biserică puteau arăta astfel. Dar ei stăteau cuminţi pe pereţi. S-au dus toţi trei în biserică şi, acolo, amândoi ofiţerii au exclamat: „Uite-l, el este!“ arătând spre Sfântul Haralambie, pictat pe peretele lăcaşului sfânt. Uluiţi, au anulat de îndată represaliile.

Nu a trecut multă vreme şi războiul s-a încheiat. Trupele germane urmau să se retragă, drumul lor trecând printr-un defileu îngust. Partizanii au hotărât să le atace acolo. Deci s-au aşezat pe munte, de o parte şi de alta a drumului, cu armele pregătite. Dar în momentul în care coloana militară s-a apropiat, s-a lăsat dintr-odată o ceaţă deasă, nu s-a mai văzut nimic, şi nemţii au trecut fără nici o oprelişte. Astfel că soldaţii au ajuns cu toţii sănătoşi acasă. Sfântul Haralambie îşi ţinuse promisiunea.

De atunci, în fiecare an, foştii militari, câţi au fost şi mai sunt în viaţă, au mers în frunte cu generalul la ziua respectivă în Creta, comemorând acea întâmplare de necrezut. Duşmăniile rămăseseră undeva în urmă, şi localnicii povesteau faptul cu mândrie şi cutremur. Ei îl numeau întâmplarea minune şi, de fapt, acesta este numele care i se cuvine. Aşa l-am aflat şi noi, ca mulţi alţii care au trecut prin acele locuri.

Vorbind despre ştiinţă, cunoscutul scriitor american Michael Crichton spunea că ştiinţa se compune în bună măsură din iraţionalitate. Nu numai ştiinţa, ci lumea întreagă. Numim iraţionalitate ceea ce nu înţelegem şi nu putem explica, pornind de la premiza că ceea ce pricepem este totdeauna raţional. Oare aşa să fie? Dacă ne gândim bine, ipoteza raţionalităţii în realitatea noastră este destul de discutabilă. Înţelegem numai ceea ce este raţional? Acceptăm numai ceea ce este „raţional“, după cum pretindem noi cu trufie? Ce se întâmplă cu ceea ce e dincolo de raţional, acel dincolo de raţional pe care îl trăim zilnic? Poate că dacă reflectăm cu mai multă seriozitate şi bună credinţă, vom descoperi că suntem înconjuraţi de minuni. Trebuie doar să ne ostenim a le recunoaşte. Şi să ne amintim de pictura din bisericuţa modestă a unui sat din Creta. Şi acolo, ca în multe alte locuri, Sfântul Haralambie, şi alţi sfinţi ne îndulcesc raţionalitatea existenţei cu certitudinea că altceva, dincolo de ea, ne întovărăşeşte în mijlocul durerilor.