Acum mai bine de o sută de ani, la București sosea o delegație a românilor din Transilvania, iar cu această ocazie, la un dineu, Ion I.C. Brătianu a susținut o alocuțiune în cinstea oaspeților care veniseră î
Lucian Blaga, filosoful adâncimilor metafizice
După metafizica eminesciană, duhul „filosofiei româneşti” este preluat şi ridicat la rang de sistem în gândirea lui Lucian Blaga. La fel ca Mihai Eminescu, marele gânditor nu a fost înţeles şi apreciat de contemporani la adevărata sa valoare. Vocaţia de vizionar a transmis însă posterităţii curajul de a întrebuinţa termeni filosofici luaţi de-a dreptul din viaţa ţărănească. Cu autoritatea pe care i-o dă nivelul creaţiei lui, a consacrat dreptul cuvintelor româneşti în filosofie, chiar dacă sunt luate din cea mai rurală viaţă a noastră.
Mereu preocupat de absolut, Lucian Blaga invocă existenţa „Marelui Anonim”. Într-Însul filosoful descoperă: „Factorul metafizic absolut, factorul central al existenţei, centrul creator primar şi, în acelaşi timp, cenzorul absolut, sediul cunoaşterii absolute” (lect. dr. Adrian Boldişor, „Fenomenul religios între filosofie şi teologie”, în Revista Teologică, nr. 95/2013, p. 88). Pe de altă parte, Îl numeşte „Marele - pentru a circumscrie supunerea supremă cu care el ne îndatorează, guvernând totul; şi Anonim pentru ca termenul să menţină permanent trează nedumerirea, uimirea, întrebarea ce această existenţă o provoacă în noi” (Ovidiu Drîmba, „Filosofia lui Lucian Blaga”, Casa de editură Excelsior, Bucureşti, 1995, p. 142). Această perspectivă dă tomul unei impresionante împletiri dintre filosofie şi religie, aşezată în nota inconfundabilă a geniului blagian. În abordarea sa, Marele Anonim are deopotrivă „atribute divine şi demonice, apărând ca centru metafizic suprem ce emană din el şi, în acelaşi timp, limitează posibilităţile de creaţie” (lect. dr. Adrian Boldişor, „Fenomenul religios între filosofie şi teologie”, pp. 88-89).
Într-o altă cheie de interpretare, dar păstrându-se esenţa mesajului filosofic, „Marele Anonim” reprezintă o sinteză a căutărilor mistice în care şi pentru care se frământă filosoful. În ideea unei încercări de problematizare a misterului, Blaga intră în „planul intelectului enstatic, din care nu se poate desprinde”. Din acest punct de vedere, stilul său de comunicare a mesajului filosofic se justifică a fi „dogmatic”, ştiindu-se de altfel că „omul religios admite dogma, n-o face «ca mod de a gândi», ci ca reacţie împotriva încercărilor de reducere conceptuală a unui mister a cărui certitudine vine din evidenţa sau credinţa în faptul revelaţiei” (Mircea Vulcănescu, „Pentru o nouă spiritualitate filosofică”, p. 221). Cu alte cuvinte, filosoful testează generozitatea unui spaţiu apofatic de exprimare, aşezat sub autoritatea revelaţiei.
Cunoaşterea între „paradisiac” şi „luciferic”
De la imaginea „Marelui Anonim”, filosofia lui Blaga face un pas înainte şi încearcă să explice valoarea şi perspectiva divină a existenţei umane. Pentru filosof, omul îşi găseşte „existenţa în mister”, diferenţiindu-se de celelalte făpturi şi ridicându-se deasupra lor prin capacitatea sa raţională. În virtutea raţionalităţii sale, omul lui Blaga este în stare să se folosească de „cunoaşterea teoretică” (Florica Diaconu, „Filosofie românească”, p. 7). Mai departe, această cunoaştere teoretică se bifurcă, devenind „cunoaştere luciferică” şi „cunoaştere paradisiacă”. În prima formă evocată, omul, în virtutea libertăţii sale, poate alege să iasă „din starea de graţie... introducând în spirit problematicul, tatonarea teoretică, construcţia, adică riscul şi eşecul, neliniştea şi aventura” (Lucian Blaga, OPERE, vol. 8, „Trilogia cunoaşterii”, ediţie îngrijită de Dorli Blaga, studiu introductiv de Al Tănase, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983, p. 316). Este cu alte cuvinte o pierdere în detalii şi problematizări, o risipire a spiritului în angoase şi incertitudini raţionale sau mai puţin raţionale. Pe de altă parte, prin „cunoaşterea paradisiacă” omul se introduce în starea de mister, de taină. Este „modul de cunoaştere înţelegătoare înzestrată cu propriile sale categorii, care stabileşte concretul dat prin simţuri, determină materialul intuitiv prin concepte abstracte, inventează obiectele şi raporturile acestora, aşa cum sunt ele date” (Lucian Blaga, OPERE, vol. 8, „Trilogia cunoaşterii”, p. 317). Prin cele două tipuri de cunoaştere, filosoful găseşte o diferenţă clară între statutul omului de dinainte şi de după căderea în păcat. Diferenţa dintre ele se cântăreşte astfel pe balanţa în contextul creaţiunii primordiale. În felul acesta, „spre deosebire de cunoaşterea paradisiacă calmă concretă imanentă, conceptuală, lipsită de crize ţinând de imperativul graţiei, cunoaşterea luciferică, plătită cu preţul păcatului original, e tensionată, direcţionată spre deschiderea «misterului», într-un proces de revelare niciodată încheiată, deci, tragică, operând «dislocări» categorice. Cunoaşterea luciferică nu e numai o continuare a cunoaşterii paradisiace, ci o cunoaştere calitativ nouă, anulând virtualmente determinările conceptuale ale acesteia” (Adrian Michiduţă, „Filosofie românească”, Ed. Aius, Craiova, 2018, p. 149).
„Cenzura transcendentală” sau stadiul cunoaşterii după cădere
De la cele două tipuri de cunoaştere, la teza Marelui Anonim, Lucian Blaga urmăreşte îndeaproape coordonatele „misterului religios”. Într-o translatare creştină, filosoful vrea să arate că, după căderea în păcat, cunoaşterea omului s-a pervertit şi fiind cuprinsă de patimi a devenit „luciferică”. Datorită acestui fapt, realitatea concretă a existenţei a intrat pe profilul unei aşa-zise „cenzuri” gnoseologice, omul nemaiavând acces la tainele inefabile ale universului. Acest lucru este sensibil sesizat de unul dintre cei mai mari apologeţi ai persoanei şi operei lui Blaga, este vorba de marele gânditor creştin Nichifor Crainic. „Toate cercetările sale de până acum, notează Crainic, analizând variatele forme ale cunoaşterii, duc la concluzia, exprimată în frazele de cristal ale ultimei cărţi, că această cunoaştere omenească e limitată. Că la această limită a cunoaşterii, misterul apare şi mai nepătruns şi mai necuprins în infinitul lui. Că există cineva deasupra lumii şi a timpului, care exercită o cenzură a cunoaşterii în însuşi interesul de existenţă a vieţii. Acest cineva, pe care filosoful nostru îl numeşte Marele Anonim, şi pe care se opreşte încă a-l defini, e învestit cu fiinţă, cu personalitate şi cunoaştere absolută, în virtutea cărora îşi exercită cenzura transcendentală asupra raţiunii umane. Dl I. Brucăr, în studiul ce dovedeşte o considerabilă informaţie în demeniul filosofiei contemporane, stăruie asupra metodei lui Blaga şi asupra analogiilor sale cu această filosofie contemporană. Mie mi se pare că dincolo de aceste analogii şi înrudiri, obişnuite în lumea filosofică, ceea ce e preţios în gândirea lui Blaga e această concluzie a cenzurii transcendentale. Ea duce în pragul doctrinei creştine despre raţiunea umană în raport cu Dumnezeu” (Nichifor Crainic, „Teologie şi filosofie. Publicistică (1922-1944)”, ediţie critică, text stabilit, cronobiografie, note şi bibliografie de dr. Adrian Michiduţă, Ed. Aius, Craiova, 2010, p. 146).