Avortul înainte şi după 1989

Despre avort s-a vorbit foarte mult după Revoluţie, în România, fie pentru a sublinia numărul mare de avorturi - mai ales pentru a motiva şi mai mult promovarea contracepţiei -, fie pentru a pune în evidenţă situaţia de dinainte de Revoluţie. Rezolvarea situaţiei tragice a avorturilor la noi rămâne în continuare doar la nivel de discuţii. Lucrurile evoluează cumva spre bine, la nivel teoretic, doar într-un cerc închis, unde sunt cei care ştiu deja care sunt problemele, cum ar fi organizaţiile neguvernamentale creştine pro-vita. Un alt grup destul de larg şi bine motivat financiar îi cuprinde pe cei care deplâng situaţia avortului, dar pentru a impune şi mai multe contraceptive subvenţionate de stat. Majoritatea parlamentarilor tac mâlc oricând se aduce în dezbatere vreun proiect de lege cu privire la adoptarea de măsuri de limitare a avorturilor.

Potrivit datelor statistice alcătuite de Wm. Robert Johnston şi actualizate în noiembrie 2010, în România, se făceau - chiar în perioada comunistă, când erau interzise - între 180.000 şi 400.000 de avorturi anual. Pe parcursul perioadei de interdicţie, în România s-au făcut peste 6 milioane de avorturi. Având în vedere această tragică situaţie de atunci, dar şi de mai târziu, putem trage concluzia că fiecare dintre noi a pierdut fraţi şi surori prin avort.

Începând din anii â90, avortul a constituit în România "cea mai utilizată cale de control al naşterilor", cu un vârf de aproape un milion de avorturi, în 1990. Mass-media, fără să impună analize detaliate, reaminteşte periodic, ca pe un slogan, faptul că România deţine recordul mondial la avort. După acest vârf din 1990, cifrele din statisticile oficiale au început să scadă. În 2008, s-au înregistrat 127.909 avorturi, potrivit statisticilor lui Johnston. În realitate, cifrele s-ar putea să fie mai mari, având în vedere raportarea precară mai ales a cabinetelor private, menţionată adesea chiar de oficiali ai Ministerului Sănătăţii.

Pentru majoritatea politicienilor, personalităţilor de stat, din mass-media, reprezentanţi ai oamenilor de ştiinţă, de cultură sau de artă, această problemă este ca şi cum n-ar exista. În tot cazul, nu se acordă o atenţie pe măsura tragismului acestei realităţi. Nimeni, până în acest moment, în România, nu s-a ocupat în mod serios şi sistematic de problema avortului. Această temă a devenit atât de "delicată" pentru cultura noastră, încât a fost exclusă din conştiinţa personală şi colectivă a românilor. Şi tocmai pentru aceasta ea trebuie să iasă din umbra iraţionalului.

Atitudinea pro-life

Dacă facem o paralelă cu Statele Unite, vedem că opţiunii de a alege moartea unui copil prin avort, aşa-numita opţiune "pro-choice", i se opune cultura dreptului la viaţă "pro-life", care se bazează pe antropologia creştină şi pe datele ştiinţifice contemporane despre începutul vieţii omului în momentul concepţiei. Tema avortului şi a ocrotirii copilului de la avort este acoperită în permanenţă de mass-media americană, în instanţe, în scrisori către preşedintele american, către senatorii şi deputaţii Congresului american, în acţiuni şi manifestaţii stradale. Personalităţile publice americane trebuie să aleagă şi să răspundă clar în faţa societăţii ce poziţie le este mai apropiată - "pro-choice" sau "pro-life". Comunitatea pro-life din SUA se bucură de susţinerea păturilor largi ale societăţii şi primeşte finanţare directă de la stat. În SUA sunt peste două mii cinci sute de centre pro-life pentru criză de sarcină, care acordă ajutor social şi psihologic femeilor. Datorită tuturor acestor eforturi de informare, atitudinea americanilor cu privire la avort s-a schimbat. Un sondaj de opinie publicat în 2009 arăta că 51% din americani erau împotriva avortului.

Eforturile Federaţiei Pro-Vita ortodoxă din România

Federaţia asociaţiilor ortodoxe Pro-Vita se află printre organizaţiile care se adresează problemei avortului din România. Graţie străduinţelor părintelui Nicolae Tănase, la Valea Plopului au fost crescuţi şi educaţi, până acum, sute de copii lăsaţi de părinţi în voia sorţii. Pe lângă aceste acţiuni, federaţia depune mari eforturi de informare a opiniei publice cu privire la realităţile avortului. A publicat, în 2008, o lucrare unică pentru abordarea atât din punct de vedere medical, cât şi creştin, a problemelor procreaţiei umane: Îndrumarul medical şi creştin despre viaţă al Federaţiei organizaţiilor ortodoxe Pro-Vita din România, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, autori dr. Christa Todea-Gross, pr. prof. dr. Ilie Moldovan. Recent, federaţia a publicat şi un anuar despre situaţia avorturilor din România, cu referire la cauzele care menţin România printre primele ţări din Europa la acest capitol.

Cuvântul înainte aparţine părintelui profesor Vasile Mihoc de la Sibiu, care doreşte ca lupta împotriva avortului să aibă "roadele scontate, pentru reînflorirea în ţara şi în Biserica noastră a vieţii, în plenitudinea puterilor şi manifestărilor ei, voite pentru noi de Însuşi Dătătorul vieţii".

Anuarul mai conţine un memoriu înaintat Sfântului Sinod al BOR, în toamna anului 2009, de Federaţia organizaţiilor ortodoxe Pro-Vita, în care se propune "elaborarea şi realizarea unui program naţional bisericesc de promovare în societatea românească a valorilor tradiţional creştin-ortodoxe privitoare la familie, viaţa sexuală şi procreaţie". De asemenea, un alt capitol din lucrare îl constituie un mic ghid juridico-etic pentru personalul medical din obstetrică-ginecologie şi pentru farmacişti, intitulat "Obiecţia pe motive de conştiinţă - drept fundamental al personalului medical". Un punct de vedere cu privire la vaccinuri este semnat de dr. Christa Todea-Gross, cu denumirea "Vaccinurile, în loc să prevină, ne îmbolnăvesc. Ce soluţii avem?".

Este remarcabil articolul semnat de părintele profesor Ilie Moldovan. Autorul vorbeşte cu îngrijorare despre "sterilitatea voluntară, ca păcat împotriva firii", referindu-se la mijloacele contraceptive: "Cea mai mare vină a sterilităţii voluntare o constituie atingerea unei fidelităţi datoare, într-un fel, lui Dumnezeu însuşi, cu atât mai gravă, cu cât păcatul nu se săvârşeşte în momente de slăbiciune, ci e dinainte intenţionat, voit, iar soţii rămân în perpetuă contradicţie cu sfinţenia voinţei lui Dumnezeu". Alte teme abordate de părintele profesor sunt: motivele instaurării sterilităţii voluntare şi consecinţele lor, pruncuciderea privită în contextul sterilităţii voluntare şi contracepţia premergătoare pruncuciderii.

Un articol valoros, "Nevoia de cunoaştere", este scris de conf. dr. Sebastian Moldovan, care face analiza unei anchete sociale, ce compară practicarea avortului şi contracepţiei de către femeile din România şi cele din Cehia. Potrivit autorului, concluziile anchetei sunt: "Româncele recurg mult mai frecvent la avort, au opinii mult mai puţin liberale faţă de acesta, sunt mai puţin conştiente de efectele sale secundare posibile, folosesc metodele contraceptive mai rar şi pe cele mai puţin "sigure"". Pornind de la aceste date, autorul deplânge abordarea "cu totul rarisimă din partea clerului a problemei avortului sau a altor probleme pastorale "delicate"". El susţine că mărturiile femeilor care au trecut prin avort reprezintă o sursă de informaţie nepreţuită, dar neutilizată în lupta împotriva avortului: "Biserica este plasată în situaţia cea mai favorabilă cu putinţă să strângă, prin urechea confesionalelor, ca pe un tezaur de imensă durere, mărturia suferinţelor celor care şi-au sacrificat copiii pe altarul idolilor socieţăţii contemporane şi să o prefacă, în inima Sfintei Liturghii, într-o cunoaştere duhovnicească aptă să identifice, împreună cu o cercetare amplă a factorilor ideologici, politici, sociali, economici şi psihologici, căile ieşirii din acest coşmar istoric naţional cu perspective terminale".

Anuarul mai conţine sfaturi pentru tineri, mărturii ale unor tinere care au refuzat să facă avort, mărturia unei mame cu şapte copii. În esenţă, volumul reprezintă o sursă de informare valoroasă nu numai pentru mişcarea pro-vita din România, ci şi pentru toţi cei care doresc să se informeze cu privire la fenomenul avorţionist din România.