Dogăritul, ocupaţie pe cale de dispariţie

Revoluţia tehnologică şi schimbările dinamice de pe piaţa muncii au provocat dispariţia unor ocupaţii care până mai ieri intrau în categoria meseriilor „brăţară de aur”. Rar mai găseşti astăzi ceasornicari, cizmari, pielari sau dogari. În zona Reghin, de exemplu, mai există un singur dogar, care va fi, probabil, şi ultimul, întrucât tinerii consideră depăşită o astfel de îndeletnicire. 

Sobarii, dulgherii, blănarii sau cizmarii reprezintă o categorie de meseriaşi care nu mai au atractivitate pe o piaţă a muncii dinamică şi influenţată la maximum de marile realizări ale tehnologiei. Revoluţia plasticului de după anii ‘90 a câştigat confruntarea cu sticla sau lemnul. Din cei 17 dogari câţi erau cândva pe Valea Mureşului Superior, acum mai există unul singur, în zona Reghin. Iar multe dintre comenzile lui sunt pentru export, nu lucrează decât în urma unor comenzi ferme şi demult nu mai participă la târgurile de meşteşugari întrucât preţurile mici nu compensează cu munca depusă. „În anii ‘60 erau 17 dogari, iar acum am rămas singur, din cauza faptului că nu mai sunt animale ca pe timpuri, dar mai ales plasticul ne-a omorât. În anii ‘90 erau comenzi bune, târgurile erau pline cu produsele de dogărit. Am făcut anul trecut putini de brânză, dar pentru Germania. Oierii noştri băteau brânza în ele şi aşa le trimiteau în Germania, tradiţional. Străinii cer mai mult aceste produse din lemn decât se cer în ţară. Tatăl meu a întreţinut familia din dogărit, însă eu acum nu pot să îmi câştig existenţa din această meserie şi de aceea m-am angajat, fiindcă am 58 de ani”, mărturiseşte, pentru Agerpres, ultimul dogar de pe Valea Mureşului Superior, Kiss Francisc Szabolcs.

Dogarul migăleşte toate produsele, începând cu putini, ciubere, coveţi pentru făină sau pentru îmbăiat copiii. „Bradul nu dă nici gust şi nici nu schimbă culoarea produsului. Varza, dacă e murată în cadă de brad, rămâne tot albă, în cada de stejar se face maronie, dar în cea de brad, nu. Eu folosesc doar brad, răşinoase, ca la instrumente muzicale; brad uscat natural un an în pod. Şi lucrez doar manual, fiindcă aici nu se poate interveni cu maşina, doar pe canturi, la abric, în rest nimic”, explică dogarul.

Directoarea Muzeului Etnografic din Reghin, Roxana Man, recunoaşte declinul acestui meşteşug, însă speră că această îndeletnicire este doar într-o perioadă de tranziţie, până când oamenii vor redescoperi avantajele lemnului. „Cred că meşteşugul trece printr-un proces dureros, dar îşi va găsi în cele din urmă locul pe piaţă ca un meşteşug exclusivist”, este de părere Roxana Man.

(Oana Nistor)