Eutanasia, lipsa de respect faţă de viaţă

Pierzându-şi sensul religios, care constituie, de fapt, sensul lui fundamental, omul şi-a asumat o libertate nelimitată, devenind prizonierul unui subiectivism exacerbat, ceea ce a făcut să dispună întru totul de viaţa şi de moartea sa. Medicinei, ca instrument perfecţionat, i se cere să-i asigure integritate fizică, psihică şi socială şi o moarte nedureroasă. Eutanasia este înţeleasă ca o cale de a înlătura durerea şi agonia, stări care premerg morţii.

Viaţa umană, în orice stadiu ar fi, pornind de la demnitatea şi valoarea ei inerentă, trebuie protejată din momentul concepţiei până în cel al morţii naturale. Civilizaţia modernă, odată cu legalizarea avortului, a devenit mult mai permisivă faţă de crimele îndreptate împotriva demnităţii vieţii. Avortul şi eutanasia s-au influenţat reciproc, ambele dezvoltându-se din lipsa de respect faţă de viaţa umană. Toate aceste atitudini antiumane alcătuiesc cadrul propice dezvoltării unei culturi a morţii, care se amplifică ameninţător. Societatea contemporană creează numeroase avantaje acestor atitudini nespecifice omului.

Revoluţia sexuală, declanşată la începutul anilor '60, a condus şi la o schimbare radicală a definirii persoanei umane. Separarea sexualităţii de fertilitate a avut ca efect desacralizarea actului de concepţie. S-au conturat astfel câteva modele privind înţelegerea concepţiei. Omul a devenit prizonierul plăcerii, iar etica hedonistă a propagat o cultură în care durerea şi suferinţa au devenit contravalori. Acest model etic face posibilă confuzia fericirii cu plăcerea fizică, cu satisfacţia simţurilor.

Într-un asemenea cadru de relativism moral, unde avortul a căpătat dimensiuni nemaiîntâlnite în istorie, se amplifică tendinţele, care decurg din mentalităţile abortive: cercetarea pe embrionii umani (alegerea sexului, eugenia), eutanasia şi clonarea. Punctul de vedere consumist şi pragmatic domină asupra scopurilor şi mijloacelor vieţii. Cercetările pe embrionii umani au fost generate de conceptul de îmbunătăţire a "calităţii vieţii", un concept fundamental al viziunii utilitariste. Graniţa dintre om şi natură a devenit tot mai subţire, iar ideile materialismului au impus acceptarea conceptului de evoluţie asupra naturii morale.

Noţiunea de eutanasie a fost introdusă mai întâi în secolul al XVII-lea, însemnând "moarte uşoară" (Suaudeau, Jacques [Mons.]. "Le problčme de l'euthanasie, de l'avortement et de SIDA dans l'Europe de l'Est", în Congresul Internaţional "Familia şi viaţa la începutul unui mileniu creştin", Bucureşti, 2001). Ea s-a lărgit rapid, astfel încât, în secolul al XVIII-lea, desemna acţiunea de "moarte blândă", iar în secolul al XIX-lea, "moarte din milă". Actualmente, noţiunea şi-a adăugat noi semnificaţii, însemnând "a omorî din milă pentru a suprima suferinţele extreme sau a evita copiii anormali, dezvoltarea bolilor incurabile sau a maladiilor psihice, evitând o viaţă imposibil de suportat, ce implică greutăţi prea mari pentru familie sau societate" (Suaudeau, J., "Le problème de l'euthanasie...").

Legiferarea eutanasiei

Dezbaterile din anii '70, care au dat răspunsuri incorecte problemei avortului, au deschis şi calea ofensivei eutanasiei. Eutanasia, ca "moarte din milă", a revenit în dezbaterea publică odată cu legiferarea avortului. În anul în care în Marea Britanie a fost legalizat avortul (1967), Euthanasia Society of America publică documentul "Testamentul vieţii" ("The Living Will"), autor Luis Kutner, document luat ca reper de susţinătorii acestui fenomen. Olanda a legalizat eutanasia în 1993. După aceasta, numărul cazurilor de "moarte bl'ndă", înregistrate în mod oficial, a crescut de la an la an. Astfel, de la 1.329 de cazuri în 1993 la 3.600 în 1995, ceea ce reprezintă 2,6% din numărul total al deceselor din această ţară. În acest moment, se estimează că, în Olanda, au loc, anual, peste 4.000 de decese provocate la cerere.

În afară de Olanda, în Europa, eutanasia mai este legală în Albania (1999), Belgia (2002), Luxemburg (2009), iar mai recent (iunie 2010) Germania a consimţit, prin decizia Curţii Federale de Justiţie, la aşa-numita eutanasie pasivă (cu consimţământul pacientului). În Elveţia funcţionează o lege din 1942, care prevede suicidul asistat.

Neliniştile comunităţii mondiale cresc sub efectul unor asemenea legislaţii. În 1995, Australia a adoptat o lege privind "consimţământul tratamentului medical şi paliativ", fapt ce a permis câteva cazuri de eutanasie voluntară. Un act legislativ similar a fost aprobat, în 1994, în statul Oregon din SUA. Au urmat statele Washington şi Montana, ambele legalizând suicidul asistat în 2008.

În Marea Britanie, în prezent, se duc dezbateri publice aprinse asupra proiectului de lege privind pacienţii "asistaţi să moară". De notorietate este cazul foarte recent al britanicului Richard Rudd, paralizat, considerat de medici "în comă ireversibilă", care a "implorat" prin mişcările ochilor că nu doreşte să fie decuplat de la aparate.

Schimbările conceptului de eutanasie, determinate atât de dezbaterile publice din Occident în ultimii ani, cât şi de realităţile care, de multe ori, o iau înaintea normelor, au scos în evidenţă relativitatea multor puncte de vedere. Astfel, noţiunea de "incurabilitate" a căpătat mai multe definiţii. De fapt, înţelesul ei depinde de mijloacele medicale puse în joc, existând, în multe cazuri, riscuri crescute de eroare de diagnostic.

Acordul prezumat şi derapajul spre eutanasie

Un alt tip de derapaj spre eutanasie îl reprezintă acordul prezumat, care, din fericire, nu a fost legalizat în România, deşi au existat mai multe tentative. Odată legalizat, acesta ar putea conduce foarte uşor la eutanasie, prin faptul că există controverse asupra momentului morţii omului. Iar perspectiva ca statul să devină posesor al organelor celui decedat este la fel de sumbră.

Colegiul Medicilor din România are prevăzute în "Codul de deontologie medicală" (cap. VI, secţiunea D, art. 120-122) următoarele precizări cu privire la eutanasie: "Medicul trebuie să încerce reducerea suferinţei bolnavului incurabil, asigurând demnitatea muribundului. Se interzice cu desăvârşire eutanasia, adică utilizarea unor substanţe sau mijloace în scopul de a provoca decesul unui bolnav, indiferent de gravitatea şi prognosticul bolii, chiar dacă a fost cerut insistent de un bolnav perfect conştient. Medicul nu va asista sau îndemna la sinucideri ori autovătămări prin sfaturi, recomandări, împrumutarea de instrumente, oferirea de mijloace. Medicul va refuza orice explicaţie sau ajutor în acest sens".

Oamenii în suferinţă au nevoie de îngrijire paliativă, nu de eutanasie

De fapt, cei care justifică eutanasia prin milă riscă să arunce multă confuzie asupra acestui sentiment profund uman. Suferinţa unui bolnav nu presupune doar durere fizică. Altfel, urmând logica susţinătorilor eutanasiei, soluţia pentru durere şi suferinţă ar fi moartea. În mod normal, nu poţi elimina sau interzice suferinţa într-o societate. Suferinţa aparţine oamenilor. Ea poate fi adesea un mod şi o perioadă de împăcare cu viaţa, cu ceilalţi şi cu viaţa veşnică. De aceea este importantă îngrijirea suferinzilor până în momentul morţii lor. Medicina modernă dispune de nenumărate mijloace de a ameliora suferinţa fizică. Un exemplu excelent de îngrijire a bolnavilor şi bătrânilor în suferinţă este modelul de tip hospice din Anglia. Modelul a fost preluat şi în România, sub denumirea de îngrijire paliativă. Terapia paliativă nu înseamnă numai tratament medical, ci este o îngrijire amplă - emoţională, psihică, fizică şi spirituală - de care au atâta nevoie aceşti oameni suferinzi.