Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Actualitate socială Incursiune în lumea satului

Incursiune în lumea satului

Un articol de: Pr. Nicolae Cojocaru - 28 Dec, 2012

Domeniul tradiţiilor şi obiceiurilor populare este foarte vast la români, cuprinzând o varietate de forme folclorice, rituale, ceremoniale şi unele magice. Cele mai pitoreşti sunt obiceiurile la sărbătorile de iarnă.

Obiceiurile de astăzi vin din vechi straturi de cultură poporană. La unele, poate fi stabilită originea chiar în preistorie, cum sunt: dansul, travestirea cu măşti animaliere, oaspăţul ritual şi formele din cultul strămoşilor. Altele s-au format, în timp, ca urmare a materializării unor credinţe în practici populare.

Datini de ieri şi de azi

La geto-daci sunt atestate ceremoniile religioase, misteriile din cultul lui Zalmoxis, petrecerile zgomotoase ale căpeteniilor, unde aveau loc spectacole de divertisment. Ocaziile cele mai frecvente erau la sărbătorile lor, când aveau loc serbări şi procesiuni cum sunt: Lupercalia, Feralia, Anthesteriile. Leneele. Serbările Bendidia, Cotitia sau Orfica se repetau de mai multe ori pe an, fiind preluate mai târziu şi de coloniştii greci de pe Pontul Stâng.

Alte sărbători marcau momentele din ciclul agrar, precum rodirea şi culesul. Ca urmare, aceste momente au fost ritualizate cu practici, în general, de menire a belşugului, primăvara, iar toamna, de sărbătorire a culesului, cum erau dionysiile, la culesul strugurilor.

Anticii credeau că la solstiţiul de iarnă se marchează trecerea de la anul îmbătrânit calendaristic către renaşterea celui nou, reprezentat de începutul unui timp ce exprimă, la rândul lui, înnoirea lumii. Mircea Eliade afirmă că pentru omul societăţilor arhaice "lumea se reînnoieşte anual" ("Le Sacré et le Profane", p. 68).

În perioada romană, trecerea aceasta prin poarta solstiţială a devenit mai conturată ceremonial. Ianuarie este luna zeului Ianus, reprezentat cu două feţe, una îndreptată spre trecut, alta spre viitor. El a devenit simbolul anului înnoit.

Considerat ca fiind cel mai important moment al anului, începutul lunii ianuarie a fost conceput ca o reiterare a cosmogoniei, ca un început de lume nouă, care trebuia ritualizat în chip ceremonial şi sacru. Obiceiurile cele mai semnificative care se petreceau acum erau cele ale Calendelor lui ianuarie şi Saturnaliilor, cu alaiuri de mascaţi, grupuri care umblau pe la case rostind formule augurale, petreceri zgomotoase ş.a.

Calendele au dominat sărbătorile de iarnă în Europa şi în era creştină, fiind păstrate cu formele tradiţionale. Într-un codice de ceremonii din secolul al XIII-lea (Codicele bisericii Camerac) se descriu obiceiurile calendelor desfăşurate la Roma: "În ajunul calendelor, copiii se scoală de timpuriu şi iau cu dânşii un scut. Unul dintr-înşii e travestit într-o mască şi cu o pâine legată la gât; fluierând, ei bat într-o timpană şi merg din casă în casă; se strâng în jurul scutului, în timp ce timpana sună şi mascatul urează. După terminarea acestui joc, primesc de la stăpânul casei daruri, după cum îi place dânsului a le da. Astfel fac de la casă la casă. În acea zi mănâncă tot felul de legume. Iar dimineaţa (a doua zi, n.n.), se scoală doi copii dintr-înşii, iau ramuri de măslin (oliv) şi sare şi, intrând în case, salută casa astfel: "În casa asta să fie bucurie şi veselie; câţi fii mititei, atâţia purcei şi tot atâţia miei", urând şi de toate cele bune; apoi, înainte de răsăritul soarelui, mâncau miere de fagure sau altceva dulce, spre a petrece dulce tot anul, fără ceartă şi fără greutăţi."

Obiceiurile de la Calendele romane s-au păstrat şi la noi, putându-se recunoaşte până astăzi în obiceiurile de urare la Anul Nou. Pe lângă acestea, circulau şi alte forme de datină comune spaţiului est-european: jocurile cu măşti, ceremoniile cu caracter agrar, de fertilitate etc.

În perioada primară creştină au luat fiinţă şi obiceiuri inspirate din episodul biblic al Naşterii Domnului. La Crăciun, pe structura umblatului pe la case cu urări, cum se făcea la Calende, s-a născut colindatul creştin (numele vine de la lat. "colo" - ěre = a cinsti, a cultiva). Creştinii din Dacia au început a priveghea în seara Crăciunului cu cântări religioase sau religios-populare, cântând Pruncului Iisus după modelul de la Betleem. Unii duceau vestea şi pe la case, intonând imne de laudă.

Avem mărturii că în secolul al IV-lea d.Hr. episcopul Niceta de Remesiana, care predica în nordul Dunării, a instituit de Crăciun "Vigiliae sacrae" ("Privegheri sacre"), pentru a înlocui pe cele păgâne, "Vigiliae diaboli" ("Privegherile diavolului").

În lumea satului, vechile datini animau atmosfera sărbătorilor de iarnă şi n-au putut fi abolite, mai ales cele de la Anul Nou. Sinoadele de la Auxerre din anul 585 şi Constantinopol din anul 692 s-au pronunţat împotriva participării creştinilor la "obiceiurile păgânilor" (των Έλλήνων). Un act sinodal menţionează interdicţia cervulum et vetulam facere (a face cerb şi babă) pentru toată aria europeană. Este însă interesant de observat că nu s-au proscris toate obiceiurile, ci numai acelea care se considerau mai nocive pentru viaţa creştinilor.

Obiceiuri existente, frecvent inspirate din formele religioase

Sărbătorile creştine au avut un mare rol în păstrarea obiceiurilor populare, deşi acest rol n-a fost evidenţiat suficient în lucrările de specialitate. După abolirea celor păgâne, sărbătorile noi vor asigura pentru multă vreme cadrul calendaristic pentru desfăşurarea unor obiceiuri în preajma lor, şi chiar oferindu-le din semnificaţiile sacre inspirate din concepţiile specifice, din cultul religios sau cel popular, referitor la momentele şi persoanele sărbătorite. Acest lucru a determinat îmbogăţirea formelor de datină existente, cu unele noi, frecvent inspirate din formele religioase.

La Crăciun, în cadrul colindatului a apărut umblatul cu steaua, după imaginea stelei şi a Magilor de la Naşterea Domnului, cu Moş Crăciun, după tradiţia acestui personaj, inspirată din Protoevanghelia lui Iacob şi legendele sud-dunărene.

La Anul Nou s-a dezvoltat tradiţia Pluguşorului, cu practici din ciclul agrar şi urarea colacului, întâlnită în perioada medievală şi la slavi. Vechiul obicei de urare, cum se făcea la Calende, s-a păstrat aidoma în datina de a ura cu buhaiul, obiect cu piele neargăsită, asemenea tobei dacice sau timpanului roman.

Din dorinţa de a reprezenta mai plastic scena Naşterii Domnului, s-a născut în Apus teatrul de mistere, cu piesa Venirea Magilor, care se juca la Crăciun prin bisericile catolice. Ajunsă în Ardeal, în secolele medievale, piesa a pătruns şi în mediul popular românesc, unde, recompusă, a circulat în variantele Irozii sau Betleemul.

Dezvoltarea teatrului popular în cursul secolului al XIX-lea şi apoi la începutul secolului al XX-lea a generat crearea de piese noi la cele vechi, ca: Nunta ţărănească, Jienii, Constantin Brâncoveanu ş.a., adăugându-se alte piese haiduceşti, iar în secolul nostru şi cu subiecte diferite de inspiraţie istorice, legendară şi chiar subiecte moderne.

Prin urmare, evoluţia obiceiurilor de iarnă a fost marcată atât de supravieţuirea unor forme vechi, ancestrale, cât şi de fenomenul îmbogăţirii repertoriului cu forme noi, apărute în lumea satului pe matca tradiţiei milenare. Chiar obiceiurile de influenţă străină, adoptate la noi, au fost împământenite şi prelucrate după spiritul românesc, pentru că de-a lungul timpului s-a inovat mereu în cultura populară. Teoria că fiecare generaţie doar reactualizează vechile forme de cultură nu se poate justifica în totalitate. Şi evoluţia obiceiurilor o demonstrează, cum am văzut, cu prisosinţă.