La Moşna, sărbătoarea satului are loc în cimitir

▲ Pentru sătenii de la Moşna, cea mai mare sărbătoare a satului se petrece la cimitir ▲ Aşa cum spun oamenii din acest loc aflat la 40 de kilometri de Iaşi, în drumul spre Huşi, la „hramul satului“, toţi, cu mic cu mare, pornesc de dimineaţă, încărcaţi cu bunătăţi, cu cozonac, plăcinte şi vin, către cimitir ▲ Toţi fiii satului vin din alte localităţi pentru a fi la mormintele celor din familie ▲ Cimitirul devine cel mai important loc din sat, se umple de sătenii care aşteaptă ca preotul să treacă pe la fiecare mormânt pentru a rosti o rugăciune pentru cei trecuţi în altă lume ▲ Vânătorii de pomeni nu lipsesc nici din acest cimitir şi fac un alai ciudat care, uneori, îi mai încurcă pe cei aplecaţi deasupra mormintelor ▲

Un bătrân mărunţel a venit de la distanţă de câteva sate pentru această sărbătoare. El s-a născut în Moşna, dar a plecat din sat în urmă cu mulţi ani pentru a se muta la Isaiia. În fiecare an, de „hramul satului“, vine aici pentru a fi lângă cei dragi care s-au dus din această lume şi pentru a le da de pomană. L-am găsit stând singur lângă o piatră funerară cu care părea să ţină un sfat fără cuvinte. Acolo era bunelul lui drag care l-a crescut, dar care s-a dus de tânăr. Alături de mormântul bunicului se află mormântul mamei care l-a crescut şi ea cum a putut, după moartea bunicului. „Am fost copil din flori“, îşi aminteşte bătrântul, „îs florean“, râde el amar.

Apoi, Andronache Ştefan povesteşte cum bunicul său, mort în 1943, a fost cel care a dorit să îl crească atunci când toţi se fereau de această povară, fiind un copil din flori. Din acest motiv îi este şi foarte recunoscător, deşi bunicul îi este mort de de mai bine de jumătate de secol, venind în fiecare an la mormântul său.

El spune că la Sfânta Treime „se dă de pomană, vine lumea din alte părţi, din alte sate sau de la oraş, iar fiecare îşi face tradiţia lui, moştenirea care o are. Eu am venit cu un cumnat de-al meu, că pe nevastă-mea am lăsat-o acasă. Eu m-am mutat de mai demult în alt sat, în Isaiia şi am venit la mormântul bunelului şi al mamei“.

Bunelul lui, cum îi spune bătrânul, are în loc de o cruce o piatră pe mormânt pe care este gravată o cruce. „Înainte se făceau aşa, dar acu nu. Acu nu se mai ocupă nimeni de asta. Nu mai sunt meşteri. Lucrau la biserică înainte, dar acu nu mai sunt. Piatra era adusă dintr-o carieră de la pârâu, la vale, dar acu au concesionat-o, nu se mai lucrează“, spune bătrânul, apoi dă la o parte iarba de lângă piatră pentru a ne arăta de când e mort bunicul său: „Iată, e mort în â43, cam de atunci nu se mai fac pietre de astea“.

„Pomenile se fac aşa de când m-am trezit eu în lume“

O altă bătrână stă la sfat cu morţii din familie şi din când în când mai vorbeşte cu o rudă de a sa care a venit tocmai de la Schitu Duca tot pentru „hramul satului“.

Maria Dima are 80 de ani şi ne explică de ce o plantă pufoasă şi argintie se găseşte pe mai toate mormintele. „Este numită gheţuşcă, e pusă pe mormânt şi apoi nu mai cresc dudăii, buruienele. E bună, creşte numai floarişca aşa şi e bună că îi dă şi ei o floare, uite“, ne arată spre planta înflorită de pe mormântul pe care stă chiar ea, aşezată. „Primăvara se pune buruiana asta şi nu e greu, nici nu trebuie să stea înfiptă adânc în pământ“.

Ca toată lumea din jur, „şi noi am venit aici, la cimitir pentru că este «hramul satului». Dacă vremea este urâtă şi nu se poate face la cimitir hramul, facem la biserică. Dar dacă este vremea frumoasă facem sărbătoarea aici, la cimitir, în fiecare an. Este singura zi din an când venim toţi aici, la cimitir, şi stăm pentru a pomeni morţii. Am venit acu anul ista şi de-acu tocmai la anuâ venim aşa la cimitir“, ne asigură bătrâna Maria Dima, arătând cât de importantă este sărbătoarea.

Dacă în alte locuri lumea din sat se strânge în cimitir de Paştele Blajinilor sau la moşi, sătenii din Moşna vin în cimitir de „hramul satului“: „Nu venim de moşii de vară. Mai venim aşa pe la morminte, dar azi e singura zi când venim toţi, vine şi preotul. Venim să dăm de pomană pentru morţi pentru că aşa trebuie, aşa se cere“, ne spune Maria Dima, care nu ştie ce-i cu obiceiul ăsta, dar e convinsă că aşa trebuie: „Dumnezeu ştie unde merge pomana, dar noi aşa am deprins năravul ista. Şi aşa facem şi noi după cum am prins, ce să facem... că aşa am apucat de la părinţii noştri. Aşa avem noi dintotdeauna ca «hramul satului» să fie la cimitir, aşa facem noi. Ştiu că în alte părţi nu se face la cimitir, dar noi... aşa am prins. Vine preotul şi ceteşte, avem şi colivă, apoi dăm de pomană, un pahar de vin, cozonac, ce are omul dă...“.

Maria Dima spune că aşa se face de când lumea: „Pomenile se fac aşa de când

m-am trezit eu în lume... tot aşa se aducea şi atunci, cozonac... ce are omul şi ce poate... eu aşa am apucat că la adventişti nu se face aşa. La adventişti nu se duce, nu se face, nu nimic, dar noi, după cum am apucat şi noi de la părinţi. Dacă nu putem veni aici, dacă plouă, mergem la biserică şi face preotul parastas, dăm de pomană. Când e sărbătoarea asta vin aici toţi oamenii din sat, vin şi cei care sunt plecaţi de aici. Fiecare vine la mormintele pe care le au aici, fiecare la părinţi ori la neamurile lor şi fac pentru pomenire, îşi fac datoria“.

Pe lumea de dincolo, „mortul se poate îneca dacă are o cruce de fier“

Despre pietrele funerare presărate prin cimitir, Maria Dima îşi aminteşte că „aiestea, aşa se făcea înainte, acu nu se mai fac. Înainte se făcea şi cruce de piatră şi cruce de lemn, daâ acu se face cruce de şier (n.r. - fier). Daâ nu-i bun cruce de şier, că se zice că mortul pe cee lume înoată şi înoată, iar când înoată în apă pe crucea de lemn nu se îneacă, dar cu crucea de şier se duce pe apă şi pe urmă se îneacă. Dar Dumnezeu ştie, aşa se spune. Numai Dumnezeu ştie cum o fi!“. Totuşi, bătrâna e tare nemulţumită de faptul că în cimitir nu mai sunt cruci de lemn, cele mai multe fiind acum din fier: „Dar crucile de lemn ni le-o cam cules. O venit un om cu căruţa, o luat crucile de lemn şi le-o pus pe foc. O fost un om nebun, un om fără judecată la cap. Îs mulţi ani de când s-o întâmplat asta, o luat toate crucile care erau pe aici, pe cele de lemn, le-o strâns şi le-o dus acasă şi le-o pus pe foc. Cred că sunt vreo 20 de ani de atunci. Eu am aicia părinţii, îi am pe tata aici şi pe mama mai la vale, şi am avut cruci, cred că am avut peste zece cruci că au fost toate neamurile mele şi surorile mele şi bunicii mei, mai la vale şi acum a rămas din cele vechi doar o singură cruce, că toate crucile care erau de lemn le-o luat“.

Maria Dima povesteşte care sunt tradiţiile de la înmormântare din satul său: „După ce se îngroapă mortul, dacă a doua zi sau a treia zi se îngroapă alt mort, apoi vii după mortul ceala, la primul, vii şi îi faci parastas. Dar oricum, vii la trei zile şi atămâiezi. La 40 de zile se face praznic acasă, îi faci pom, îi faci un colac frumos, dai de pomană, apoi, îi faci parastas la un an, doi ani, trei ani.... Doliul îl ţii 40 de zile, dar cine vrea poate să îl ţină şi şapte ani, cât vrea. Se zice că treâ să ţii 40 de zile ca să îi faci panaghia, colacul. Poţi să ţii cât poţi, dar... omul putrezeşte... şi eu am aicia un băiet în mormânt...daâ ce să fac...“, se plânge bătrâna.

„În timpul anului se mai dă de pomană când poţi, dai şi sâmbăta... când ai, dai. Se dă la Moşii de vară, se dă de pomană şi la Moşii de iarnă când facem plăcinte. Uite acu, sâmbăta am dat de pomană, la Moşii de vară, dar nu am fost în cimitir, numai astăzi venim aici cu toţii“, a mai spus Maria Dima.

Îşi aduce aminte iar de tradiţiile din sat, la înmormântare: „Când se duce mortul la groapă se dă de pomană la fiecare fântână, la fiecare izvor, câte un colac, câte o căniţă cu jin şi câte o lumânare, mergi de la fântâna asta la ceilaltă, la ceilaltă, câte fântâni are satul pe drum până la cimitir. Aşa se face, la fiecare apă, la fiecare fântână, că aşa a lăsat Dumnezeu, aşa facem şi noi, că aşa am apucat. Dacă treci cu mortul, îi pui un colac, îi pui o ulcică la fiecare făntână, apoi, mai la vale alt colac... Le dai de pomană de sufletul mortului. Mai sunt podurile, cu treaba lor, iar opririle la fântâni sunt altă treabă. Sunt multe opriri, sunt 25 de poduri şi mai sunt opririle de la fântâni. Se dă şi bani de pomană, dar se dau în centruâ satului, după ce se iese cu mortul din biserică, înainte de a o lua la deal, spre cimitir, se azvârle cu bani şi culeg copiii. Se pun bani şi la ştergare, se pun bani şi la gropniceri. În toate cele se pun bani, nu dai ştergare fără bani. Peste mormânt se dă patru găini, dar nu contează ce culoare este găina, găină să şie. Dacă sunt patru gropniceri, nu trebuie la fiecare câte o găină? La ce mai muncesc? Cei mai plătiţi sunt gropnicerii, ei muncesc cei mai mult, ei îţi face groapa, ei te aduce, ei te îngroapă. Cel mai plătit trebuie gropniceriu, îi dai şi bani, şi pânză, şi cămeşă. Gropniceriului trebuie să îi dai de toate cele. Gropnicerii sunt care vrei să îi pui, nu sunt de meserie“.

Glume şi prevestiri

Un obicei des întâlnit, aici ca şi în alte părţi, este ridicatul mortului, care produce groază, deşi toată lumea este prevenită.

„Cred că avem 8-9 ani“, îşi aminteşte Dima Maria, „au murit părinţii mei de mititică, tata, aveam vreo opt ani, mama, aveam vreo şase luni când o murit, şi o murit un verişor de-a meu când eram la bunica mea. Şi aveam un frate de-a meu mai mare. Atuncea se puneau morţii pe laiţă, nu ca acu pe masă şi o pus pi laiţă aşă mortul şi dincolo de laiţă era geamul. Cum de cu sară se face priveghi, frate-meu s-o dus de cu zâuă şi l-o legat pe văruâ meu mort... de la jumătate... şi când s-o umplut casa de lume, de copchii, de tineret, cine o mai venit, o sculat mortul şi l-o răzămat de perete şi stătea răzămat în cur mortul... Şi când o văzut lumea, o ieşit toţi şi de pe uşă şi de pe poartă şi o rămas mortul singurel. Eu m-am dus în casă, la bunica, şi îi zâc «Bunică, Ion s-o sculat!». «Vai daâ cine nu-i dă pace săracu, nici mort nu-l lasă!» şi apoi când s-o dus bătrâna la el şi mortul stăte răzămat de perete“. „Ei, daâ socru-meu când l-o îngropat, acu şapte ani, tot aşa i-o făcut“, spune Maria Grădinaru, de 47 de ani.

O bătrână de 80 de ani spune că moartea poate să se anunţe din timp: „Vine şi îţi cântă cocoveauca, visează oamenii şi apăi ştii că treâ să se întâmple ceva. Mai cântă şi găinile, se spune că dacă îţi cântă găina, nu cântă a bine. Eu când m-am îmbolnăvit, mi-o cântat o gâină de jur împrejurul căsii, şi apoi m-am îmbolnăvit eu şi noaptea am visat că o venit un om şi m-o întrebat «Ce faci, dormi?», zic «dorm!», «ei», zice, «ce vă aşteaptă pe voi!» şi apoi mi-o murit şi băietul, mi-o murit şi ginerele, m-am îmbolnăvit şi eu şi iaca ce-am păţit. Iată ce am păţit că Dumnezeu mi-o arătat!“

Bocetul îl însoţeşte pe mort la groapă şi rămâne pe buzele celor rămaşi

La un alt mormânt, Emilia Proca, de 66 de ani, a venit cu pomană pentru fiul ei, dar şi pentru părinţi. Ea îşi aminteşte cum l-a jelit pe fiul ei şi pe mama sa când i-a dus la groapă, jalea ei nefiind nici acum oprită. „L-am plâns, îi spuneam «dragul mamii, puiul mamii, ce s-o întâmplat, de nu te-am putut scăpa, li s-o rupt inima la surorile tăle!», mare supărare am avut. Îi bocim şi pe cei tineri ca şi pe bătrâni. O murit şi mama me, îi mai la deal de aici unde e băietul“, ne arată spre alt mormânt, „o fost foarte năcăjită că o rămas sângură, văduvă, de la război, şi ne-o crescut pe toţi, patru fete, şi ne-o crescut foarte greu şi am plâns-o mult mult... că «mamă, trebuie să mai stai, să mai fii cu noi că e foarte greu să rămânem sângurele. Cât de bătrână eşti şi bolnavă, noi eram mulţumite că eşti cu noi». Tata iar o murit de mult şi ne-o lăsat sângure, o fost foarte greu că mama, cu putere de o mamă sângură să ne crească, să ne deie la casa noastră şi ne-o crescut şi nepoţăii şi o boceam, şi îi spuneam că «trebuie să mai fii, mamă, cu noi să ne mai ţâi copiii, că noi ne ducem la treabă, că noi găseam mâncare făcută, tot pregătit, şi eram foarte mulţumite... nu te lăsăm să te duci la putrezit, mai stai cu noi mamă!»“. Astfel, omul e amintit prin tot ce făcea el bun: „O plângeam că «munceai mult, ne-ai crescut, ai chinuit, ai fost singură, o fost foamete şi tu cum ai putut, ne-ai crescut, o fost foamete şi ai dat tot din casă». Am bocit, o prăpădit tot ce o rămas şi s-o dus ca să dea pe pâine, că o fost un chin.. acu huzuresc cei tineri. Eu sunt în â42 născută, iar tata a murit cănd eram noi mici, pângem îl chemam la mâncare, că ne trimitea mama să îl chemăm... «hai, tată, să mânânci, că o făcut mama de mâncare». Eu am două fete şi un băiat pe care l-am prăpădit când era în clasa I, la şase anişori, am avut mari supărări, nici în ziua de astăzi nu ne mai revenim. Şi soţul s-o îmbolnăvit de atunci, băietul trebuia să aibă acum 40 de ani,“ ne spune cu lacrimi în ochi femeia care şi-a lăsat acasă soţul grav bolnav pentru a sta la mormântul fiului şi pentru a-i da de pomană.

▲ Sărbătoarea de la Moşna este o raritate

Marcel Lutic, etnolog din cadrul Muzeului Etnologic al Moldovei, spune că sărbătoarea de la Moşna este o raritate, fiind vorba de o reminiscenţă a unor sărbători dedicate moşilor sau strămoşilor, precum Paştele Blajinilor.

„Faptul că sărbătoarea cea mai importantă este petrecută în cimitir arată că pentru ei sunt mai importanţi morţii, este o ilustrare a legăturii între viaţă şi moarte, un echilibru, o constanţă între moarte şi viaţă. Deşi hramul bisericii din sat este la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, sărbătoarea cea mai importantă a satului, hramul satului sau chiar al cimitirului, aşa cum îl numesc sătenii, este de Sfânta Treime. Această sărbătoare este un fel de Paştele Blajinilor, transferat la Sfânta Treime, o sărbătoare care este apropiată de ciclul sărbătorilor pascale. Este evidentă o reminescenţă a unei trăiri în spirit arhaic. Sătenii, prin jelirea celor apropiaţi, îşi jelesc, de fapt, toţi strămoşii, din tot neamul, realizând astfel un echilibru cu cei din lumea de dincolo şi asigurându-şi, în acelaşi timp, un trai tihnit“, a precizat Marcel Lutic, care a adăugat că cel mai posibil, sărbătoarea de la Moşna este o transferare a Paştelui Blajinilor la sărbătoarea Sfintei Treimi.

„În tradiţia populară, se spune că spiritele strămoşilor vin pe pământ în Joia mare şi pleacă înapoi în lumea lor la Ispas. Se pare că aici, strămoşii au mai întârziat puţin printre cei vii, până la Sfânta Treime“, a mai menţionat Marcel Lutic, care a adăugat că această sărbătoare de la Moşna trebuie să fie cercetată cu mai multă atenţie: „Este un loc izolat, departe de lumea civilizată, şi multe tradiţii s-au păstrat mai bine“.