Noaptea de Sfântul Andrei, cu usturoi la uşi şi la ferestre

▲ Timpul este îmbătrânit la sfârşitul anului, astfel că, în tradiţia populară, sfinţii din această perioadă apar ca nişte moşi ▲ Moş Andrei şi Moş Nicolae sunt cei care închid vechiul an şi fac trecerea spre noul an ▲ Nopţile lungi ale iernii sunt populate cu fantasme şi imagini de coşmar, iar întruchiparea celei mai negre spaime apare sub forma lupului ▲ Zilele lupului încep, în calendarul popular, o dată cu Filipii de Toamnă şi se încheie la Sfântul Nicolae, atunci când începe să crească şi lumina zilei, după cum cred bătrânii ▲

La sfârşitul anului calendaristic, sfinţii sărbătoriţi apar, în tradiţia populară, ca nişte bătrâni. Astfel, Sfântul Andrei şi Sfântul Nicolae fac parte din generaţia sfinţilor care apar asemenea unor moşi cu barbă. La nivelul mentalităţii populare, timpul era transfigurat, personificat, în sensul că el se naşte, trăieşte, îmbătrâneşte şi moare, astfel că anul începe cu sfinţii tineri şi se încheie cu cei bătrâni, după cum a remarcat Ovidiu Focşa, muzeograf la Muzeul Etnografic al Moldovei.

În tradiţia populară, această perioadă de sfârşit de an este dedicată sărbătorilor lupului, începând cu Filipii de toamnă, Vovidenia, noaptea strigoilor, de pe 29 spre 30 noiembrie, Sfântul Andrei şi Moş Nicolae.

Sărbătoarea Sfântului Andrei este foarte complexă în popor, a menţionat Ovidiu Focşa, muzeograf la Muzeul Etnografic al Moldovei. „Toate poveştile cu strigoi din această perioadă se centrează pe acest animal, lupul, faţă de care omul a avut din totdeauna o frică teribilă, deşi a fost privit în mitologia populară şi ca un animal benefic. Să nu uităm că lupul a fost un animal totemic, pe care dacii l-au şi folosit ca şi steag de lupta, stindard“.

Lupul, ca animal de pradă, este foarte temut, mai ales că omoară mai mult decât poate mânca, provoacă foarte multe stricăciuni şi produce mare pagubă în gospodărie. Lupul poate să omoare şi o turmă de oi, mai ales dacă se află în haită. „Pericolul pe care îl reprezintă lupul în această perioadă este maxim, pentru că acum se formează haitele şi, de asemenea, acum este şi perioada de împerechere, din acest motiv simţindu-se remarcată şi frica foarte mare a gospodarilor pentru avutul lor, pentru casă şi pentru familie“, a spus Ovidiu Focşa.

Din acest motiv, usturoiul, ca plantă destinată apărării împotriva duhurilor rele, este foarte apreciat în această perioadă, iar femeia din gospodărie unge cu usturoi ferestrele şi uşile, pe toţi ai casei, precum şi gospodăria, de jur împrejurul gardului, de trei ori, spunând „eu nu leg usturoiul, ci leg gura lupului şi a lupoaicei, pe codru să se ducă şi la mine să n-ajungă“. „Teama faţă de lup este încă actuală şi acum mai sunt unele zone în care se practică astfel de obiceiuri, se ascund meliţele, acele instrumente de bătut cânepa, se leagă foarfeca, se lipeşte gura sobei pentru că se spune că se închide gura lupului, nu se aruncă cenuşa afară din casă, pentru că se spune că vine lupoaica şi scormoneşte şi îşi face cuib acolo şi fată“, a precizat Ovidiu Focşa.

Păzitul usturoiului, motiv de şezătoare

Un alt obicei din această seară a Sfântului Andrei este „păzitul usturoiului“. „Fiind în postul Crăciunului nu se mai face horă în sat ca la celelalte sărbători mari, acele momente atât de aşteptate de către tinerii din sat, care de cele mai multe ori erau momente hotărâtoare, precursoare ale unor relaţii ce duceau la logodne şi căsătorii, astfel că tinerii caută tot felul de subterfugii pentru a se întâlni totuşi. Într-o astfel de seară are are loc o şezătoare. Aceasta, dincolo de faptul că are o funcţie socială, deoarece pregăteşte tinerele fete pentru munca din gospodărie, are acum şi o funcţie premaritală“, remarcă muzeograful Ovidiu Focşa.

Şezătoarea începe seara, după lăsatul întunericului, şi ţine până spre dimineaţă, iar la miezul nopţii apar şi flăcăii, iar dacă aceştia sunt acceptaţi, şi de obicei sunt, pentru că una sau mai multe fete au un „interes“, are loc astfel şi obiceiul „păzitului usturoiului“ în noaptea Sfântului Andrei.

La această şezătoare fiecare vine cu usturoi, colaci, flăcăii vin cu rachiu, iar gazda, care de obicei este o persoană mai în vârstă şi care nu participă direct, aduce mâncarea de post.

Toată noaptea la şezătoare se cântă, se glumeşte pe seama fetelor bătrâne, care nu s-au măritat, pe seama hărniciei fetelor, dacă şi-au dus sau nu la capăt sarcinile pe care le aveau de îndeplinit.

Spre dimineaţă, lumea iese în ogradă, în faţa casei, se face o horă, iar în mijlocul horei se pune vasul cu fire de usturoi, pe care gazda l-a păzit toată noaptea pentru a nu fi furat de nimeni. „Acest usturoi, păzit toată noaptea, are funcţie apotropaică, de apărare, iar o parte din el este însămânţat primăvara, se mai spune că apără casa de tunete, fulgere“, după cum a mai observat Ovidiu Focşa, muzeograf la Muzeul de Etnografie al Moldovei.

Aflarea ursitei în noaptea Sfântului Andrei

Unul dintre momentele anului când fetele îşi făceau de ursită este noaptea Sfântului Andrei, când îşi pregăteau o turtă foarte subţire, din făină de grâu, foarte sărată, coaptă pe plita sobei şi pe care o mâncau înainte de culcare. Băiatul care venea în vis să aducă apă, stingând astfel setea, urma să ceară fata de nevastă în cursul anului.

Alte fete, după ce soseau acasă de la „păzitul usturoiului“, semănau câte un căţel de usturoi într-un cocoloş de aluat. După modul cum încolţea şi creştea usturoiul semănat, se făceau anumite pronosticuri matrimoniale.

În unele zone, în special din Moldova, se prepara din făină de porum şi de grâu sau de mei, o băutură fermentată, numită covasă. Gustul băuturii era dulce-acrişor, asemănător cu cel al bragii. Covasa se punea prin strachini sau oale şi se împărţea prin vecini.

Timpul şezătorilor

În această perioadă a iernii, la ţară aveau loc şezătorile, o manifestare socială la care participa întreaga comunitate sătească. „Aveau loc, de regulă, în anotimpul rece şi, de obicei, în post“, a menţionat Ovidiu Focşa, muzeograf la Muzeul Etnografic al Moldovei.

O altă manifestare de acelaşi gen era claca, dar aceasta era specifică perioadei când se lucra la câmp. Dacă la şezătoare fiecare venea cu lucrul său, la clacă participau mai mulţi săteni, care veneau în ajutorul celor care rămâneau în urmă cu muncile câmpului.

La şezătoare se adunau în special fete şi băieţi, puţin după lăsatul serii şi plecau acasă după miezul nopţii, chiar spre dimineaţă. Nu lipseau nici femeile mai în vârstă, care ţineau sub observaţie fetele, un rol esenţial al acestora fiind acela de a iniţia tinerii în diverse munci, precum torsul sau ţesutul. „La şezători se făceau şi glume, se cânta, se puneau la cale şi căsătorii, şezătorile având şi rolul ca tinerii să se cunoască între ei. Băieţii nu prea lucrau, dar veneau să necăjească fetele, să facă tot felul de jocuri, precum şi pentru a intra în graţiile mamelor“, a precizat Ovidiu Focşa.

La şezătoare se cânta. „În timp ce mâinile lucrau, fetele cântau doine, cântece de dor, fiind acompaniate de băieţi la fluier“, a precizat Ovidiu Focşa, care a adăugat că şezătorile, având loc în special în post, se mânca porumb sau grâu fiert, se coceau turte de grâu şi se bea covasă.

Tot la şezătoare fetele încercau să afle dacă şi cu cine se vor mărita anul viitor. Astfel, „dacă o fată nu reuşea să termine de tors caierul până la ziuă şi îi mai rămânea, urma să se mărite cu unul bătrân“, a spus Ovidiu Focşa. „Şezătoarea era pusă la cale cu câteva zile înainte, în acest scop fiind căutată o gospodină vrednică, dar şi o gospodărie mai mare, care să permită adunarea mai multor persoane. Astfel de şezători aveau loc în special în comunitatea arhaică între Filipii de iarnă şi Sfântul Nicolae, perioadă de renovare a timpului, cea mai încărcată de semnificaţie din punct de vedere religios“, a mai spus Ovidiu Focşa.