Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Actualitate socială O zi de muncă în satul de ieri

O zi de muncă în satul de ieri

Un articol de: Oana Rusu - 29 Apr, 2009

Lumea satului de demult se afla într-o stare de armonie cu natura, cu stelele, pământul şi arborii. Satul natal era centrul universului, familia, gospodăria şi ţarina săteanului erau cele mai importante bunuri de pe lume. Ţăranul, alături de vita care trăgea la plug, îndeplinea un serviciu divin, munca fiind considerată sfântă în satul vechi românesc. Plugul cu care ani în şir au fost brăzdate în lung şi în lat ogoarele era un obiect sacru, iar după ce se strica nu putea fi aruncat sau pus pe foc. Omul din satul tradiţional nu-şi vedea rostul său în lume decât muncind, după cum arată şi expresia „hapsân de treabă“, a arătat Marcel Lutic, etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei.

Ţăranii din vechime munceau în cadrul familiei îndeosebi şi cu unele ocazii în comunitate, în clăci sau şezători. Gospodăria a stat la baza societăţii ţărăneşti de altă dată, iar o dată cu întemeierea familiei, cei doi soţi deveneau „gospodari“, intrând astfel în rând cu lumea. Pe măsură ce veneau copiii, cei doi se înhamau cu toată încordarea la muncă, trăgând deopotrivă la jug, conform celor precizate de Marcel Lutic, etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei.

Ţăranul ştia că familia cu copii este binecuvântată, iar acolo unde familia era numeroasă, se zicea că e o „casă de copii“. Într-o astfel de casă era totdeauna forfoteală, veşnică mişcare şi zumzet ca într-un stup de albine. „Oamenii nu se îngrijorau că au mulţi copii, căci ei sunt de la Dumnezeu, pentru necaz la început, pentru ajutor la muncă mai târziu şi pentru sprijin la bătrâneţe. Dacă nu are copiii lui, omul de la sat se crede îndatorat să crească un «sufletar», acesta fiind luat dintre copiii orfani sau părăsiţi“, a spus Marcel Lutic.

Bărbatul gravita mai mult spre familia femeii, de care se ataşa mai mult ca de rudele sale de sânge, aşa cum arăta şi zicala „Flăcăul împuţinează casa, fata o înmulţeşte“. O altă zicală arăta că soţii îşi împărţeau responsabilităţile: „Bărbatul este puterea casei, iar femeia este temelia ei“.

Prin nordul Moldovei se spunea că „Împărăţia femeii merge până la uşă; de acolo înainte începe domnia bărbatului“ sau alta, mai cunoscută, „Jupânul ţine drumul, iar jupâneasa ţine casa“.

Pământul, o patimă sfinţită prin muncă

Pentru ţăran, agricultura înseamnă destin, era însăşi raţiunea de a exista pe acest pământ şi în această lume a lui Dumnezeu. Românii se considerau hărăziţi pentru profesiunea grea, dar frumoasă, de agricultor. Dacă s-ar reedita legenda după care Dumnezeu a împărţit darurile şi ocupaţiile la toate naţiile pământului, atunci ţăranului român i-ar fi spus: „tu să fii plugar!“.

„Ţăranul manifestă pentru pământ o atracţie care confirmă versiunea biblică, potrivit căreia corpul a fost zidit de către creator din ţărână. După mentalitatea ţăranului, pământul e hărăzit lui, iar el e sortit pământului. Pământul e bunul suprem, e însăşi viaţa ţăranului şi raţiunea lui de a fi. Ţăranul nu-şi sprijină nădejdea pe stat, nici pe societate, ci numai pe Dumnezeu şi pe pământul lui“, a arătat Marcel Lutic.

Pământul pentru ţăran era aproape o patimă, parte din însăşi fiinţa lui: „Umblă desculţ pentru a avea deliciul atingerii cu ţărâna înfierbântată de soare sau cu iarba răcorită de rouă. Când, după zile de secetă, încep să cadă stropii de sus, ţăranul umblă prin ploaie ca să aibă şi el senzaţia plăcută pe care o are şi ogorul lui. Pentru pământ, omul de la sat are un respect sacru. Toate câte există, bune şi rele, pământul le dă, pământul le ia, până şi corpul omului tot în pământ merge. În concepţia sa, pământul este o entitate vie, care face să germineze sămânţa şi să crească planta agricolă cu rodul binefăcător. Minunea se realizează cu «ajutoru» cerului. Pământul e al lui Dumnezeu, care are grijă să-i dea ceea ce îi trebuie, ploaie şi căldură. Din pământul negru iese pâinea cea albă, cea mai mare minune. Pământul este loc blagoslovit de Dumnezeu, pe care, an cu an, se realizează ciclic miracolul creaţiei recoltelor“, aşa cum a remarcat Lutic.

Ţăranul, pe ogorul lui, pare că oficiază prin muncă un serviciu sacerdotal. De aceea, munca e sfântă, iar dreptul asupra pământului este sacru, în concepţia ţăranilor de demult. Prin muncă omul face faţă trebuinţelor sale, care sunt fără de sfârşit. Ţăranul este „hapsân la treabă“. Ocupaţia sa este grea şi cere încordare musculară şi osteneală, conform preceptului biblic „Întru sudoarea frunţii vei câştiga pâinea“.

„Cine stă, îi stă norocul“

Ţăranul nu concepea viaţa fără muncă. Numeroase proverbe şi zicale vorbesc despre muncă: „În casa omului muncitor, sărăcia se uită pe fereastră, dar nu îndrăzneşte să intre înăuntru“; „Omul se cunoaşte după fapte şi pomul după roade“; „Plugul care ară nu rugineşte“; „Cumpătarea ţine casa, iar hărnicia ţine averea“; „Dacă vrei să nu-ţi lipsească îmbucătura, dimineaţa, la cântecul cocoşului, să fii cu sapa în mână“; „Un ceas de dimineaţă este de trei ori mai scump decât unul de după masă“; „Cine stă, îi stă norocul; dacă stai, te ajunge moartea din urmă“; „Lenea este perna dracului“; „Leneşul cată de lucru, dar nu doreşte să-l găsească“; „Când lenea încalecă pe om, sărăcia îi sare în spate“.

Oamenii credeau că dacă întâlneau dimineaţa în calea lor un om harnic, atunci vor avea spor la lucru toată ziua, omul harnic „e bun la chez“, adică la arătare.

Un proverb arată că „munca are rădăcini amare, dar roade dulci“. Ea nu este osândă, ci o mare datorie. Omul de la sat nu ia munca în uşor, el e în stare să tragă la sapă sau la coasă cât ţine lumina zilei.

În decursul unei zile de muncă, efortul fizic şi tensiunea psihică erau gradate. Astfel, din zorii zilei până la „aprânz“ (ora opt-nouă) era faza de antrenare, până la „amiază“ (orele unu-două) lucrul are cel mai mare spor. După masă, urma un ceas de odihnă pe pământ, în plin soare. Până la „achindie“ (în jurul orei cinci) lucrul mergea mai greu, iar restul zilei, până la apusul soarelui, se lucra cu acelaşi avânt şi spor, ca şi dimineaţa. Când se aşeza la odihnă, pentru puţinele ore de noapte, omul era frânt de oboseală, aşa cum a menţionat Marcel Lutic.

Oamenii din popor credeau că e păcat să arunci în foc furca, jugul şi părţile căruţei (mai ales inima); acestea se păstrează ca obiecte ce au fost sfinţite prin muncă, ele se tot muta din loc în loc prin colţurile gospodăriei, până se topesc de la sine. Ţăranii credeau că dacă pun jugul pe foc vor munci pe cealaltă lume ca şi boul şi totdeauna vor fi osteniţi ca şi el. În concluzie, munca era lege sfântă ce nu trebuie călcată.

Dacă plugul simboliza munca de agricultor a bărbatului, furca reprezintă ocupaţia de căpetenie a femeii. O ghicitoare se întreabă „Ce nu lipseşte şi nu a lipsit niciodată din gospodăria ţăranului, iar dacă lipseşte sărăcia sălăşluieşte?“, iar răspunsul este „plugul şi furca“. Femeia s-a ocupat mereu cu împletitul, cusutul şi mai ales cu ţesutul. În fiecare casă unde femeia era harnică se găseau stative pentru ţesut. Cât era vremea călduroasă şi cu soare, din septembrie şi până la ploile de toamnă, meliţele lucrau pe întrecute în sate. Când termina alte treburi, ţăranca stătea mereu cu furca în brâu şi toarcea. În Postul Crăciunului, în câşlegile de iarnă şi în tot Postul Mare femeile şi fetele se ocupau cu ţesutul. În toată această muncă, femeia se credea ajutată de Maica Domnului, protectoarea ţesutului şi ţesătoarelor, aşa cum a arătat Marcel Lutic.

„Vitele albe“ ţineau casa

În gospodăria omului de sat, creşterea animalelor de casă este o ocupaţie indispensabilă. Românii credeau că vaca şi boul sunt „vite albe“, fiind socotite sfinte. Bătrânii aveau grijă de vite ca şi de copii, iar pierderea unui bou de jug era văzută ca o mare năpastă. Proverbele arată cum se raporta omul de demult la vitele sale: „Vaca ţine casa omului“, „Vaca grasă scoate sărăcia din casă“, „Vita se culcă cu un ban şi se scoală cu doi“ sau „Boul şi vaca sunt mâna dreaptă a gospodarului“. Vaca era socotită „mana casei“, despre cel care avea o vacă se spunea că „are casa îndestulată“. Pluguşorul exemplifică importanţa vitelor „Să vă steie Sfântul Vasile/ În spor şi ajutor:/ În vite, în dobitoace,/ Că-s mai bune decât toate“, a spus Marcel Lutic. În vremea veche, vacile şi oile se numeau „bucate“. Fiecare gospodărie avea boi, iar ţăranul îngrijea cu tragere de inimă vita din bătătură şi de multe ori, când era încordată la ham sau la jug în eforturi grele, punea şi el mâna pentru ca animalul să nu se chinuie. Ţăranii credeau că un gospodar avea vita după felul său, dacă omul era cuminte şi harnic, vita era la fel, iar la cel necinstit şi vita era hoaţă. Ţăranul nu obişnuia să împrumute altcuiva vita de muncă pentru că i-o „strică“, adică o scoate din felul ei de a fi.

Vietăţile din gospodăria ţărănească nu erau doar o parte din avere, ci şi o adevărată „podoabă a curţii“. Vara, oile erau la stână, iar vitele sterpe la ciurăt. Dusul în zori de zi şi adusul în asfinţit era sarcina copiilor şi tineretului. În acea lume de vietăţi ce trăiau în aceeaşi curte exista o rânduială şi o ordine în care se răsfrângea vrednicia stăpânilor, aşa cum a mai arătat Marcel Lutic.