Politica Agricolă Comună fereşte Europa de supraproducţii şi deficite agricole

▲ Prima etapă de reformă a Politicii Agricole Comune a determinat reducerea supraproducţiei, scăderea munţilor de unt şi golirea lacurilor de lapte ▲ Uniunea Europeană este a doua putere mondială în materie de pescuit, după China ▲ Cu o flotă de peste 91.000 de vase comerciale, Uniunea Europeană obţine anual 7.5 milioane de tone de peşte din pescării şi acvacultură ▲ Activităţile de pescuit, precum şi cele de acvacultură trebuie să fie coordonate prin intermediul cooperării internaţionale, pentru a permite regenerarea continuă a stocurilor de peşte şi protejarea ecosistemului marin ▲

Politica agricolă a Uniunii Europene datează din 1957, când semnatarii Tratatului de la Roma au definit obiectivele generale ale politicii agricole comune, având proaspete în minte lipsurile de hrană de după război.

Principalele mecanisme ale Politicii Agricole Comune (PAC) au fost adoptate de către cele şase state membre fondatoare ale Comunităţii Economice Europene în anul 1962. Aceasta a fost dezvoltată cu scopul de a oferi Europei siguranţă în privinţa stocurilor alimentare. Principiile fundamentale ale PAC au rămas neschimbate de-a lungul deceniilor, respectiv garantarea preţurilor pentru produsele agricole, uneori situate chiar deasupra nivelului preţului mondial, şi ajutoare financiare bazate pe cantitatea produsă, acordând o importanţă minoră excesului de producţie.

Politica Agricolă Comună a fost cea mai bine integrată dintre toate politicile Uniunii Europene. În anii 1970, aproape 70% din bugetul Uniunii a mers în sectorul agricol. După o serie de reforme, cheltuielile în domeniul agriculturii au scăzut la 35% pentru perioada 2007-2013. În cadrul aceleiaşi perioade, mai multe fonduri (9.7%) au fost alocate pentru dezvoltarea rurală şi extinderea responsabilităţilor Uniunii Europene.

Eliminarea supraproducţiilor

Prima etapă de reformă a Politicii Agricole Comune a determinat reducerea supraproducţiei, scăderea munţilor de unt şi golirea lacurilor de lapte. Cu toate acestea, până în 2002, o varietate de factori a determinat o revizuire majoră a politicii agricole, între care diversele crize alimentare, extinderea spre est a Uniunii Europene, obiecţiile formulate de către Organizaţia Mondială a Comerţului în privinţa Politicii Agricole Comune şi strategia de dezvoltare durabilă definită la summit-ul de la Gothenburg.

În 2003, Franz Fischler, comisar pentru agricultură, pescuit şi dezvoltare rurală, a prezentat un pachet de reformă a Politicii Agricole Comune despre care a menţionat că aduce cele mai profunde modificări ale politicii din întreaga sa istorie.

Principalele sale propuneri includeau următoarele: decuplarea ajutoarelor financiare de producţie, standarde ridicate în privinţa protecţiei mediului, a siguranţei alimentare şi a bunăstării animalelor, ca cerinţă de bază pentru primirea ajutoarelor financiare, mai mulţi bani alocaţi dezvoltării rurale, spre deosebire de finanţările directe, şi reducerea preţurilor intervenţioniste în mai multe sectoare.

Sprijin în funcţie de mărimea fermelor

După dezbateri tensionate, miniştrii de agricultură au căzut de acord asupra reformelor Politicii Agricole Comune. Cu toate acestea, deşi legătura dintre ajutoarele financiare oferite fermierilor şi cantitatea de producţie nu a fost eliminată total, precum era prevăzut iniţial, o schimbare majoră a avut totuşi loc, o parte semnificativă din veniturile fermierilor rezultând acum din ajutorul direct acordat în funcţie de mărimea fermei deţinute şi nu din cantitatea produsă.

Reformele Politicii Agricole Comune pregătite de către Uniunea Europeană în contextul negocierilor internaţionale privind liberalizarea comerţului, prin care Uniunea Europeană se oferă să elimine ajutoarele pentru export până în 2013, au fost suspendate, datorită eşecului rundei de negocieri din 2006. Indiferent care ar fi rezultatul acestor negocieri, Uniunea Europeană rămâne primul importator mondial de produse alimentare, marea majoritate provenind din ţările aflate în curs de dezvoltare.

Un număr de sectoare sensibile au fost lăsate în afara reformei Politicii Agricole Comune din 2003, incluzând aici sectorul de zahăr, vin, banane şi alte fructe, precum şi cel de legume. De atunci însă, o reformă majoră a sectorului de zahăr a fost acceptată în 2005. În 2006 şi la începutul lui 2007, Comisia a propus reformarea sectorului de vinuri, banane, fructe şi legume.

În cadrul Comisiei Barroso, Mariann Fischer Boel a preluat conducerea redenumitului Directorat General pentru agricultură şi dezvoltare rurală. Ea continuă munca predecesorului ei de îmbunătăţire a standardelor calităţii şi siguranţei alimentare, de aplicare eficientă a politicii de dezvoltare rurală, de captare a energiei bio şi simplificare a Politicii Agricole Comune, precum şi de reducerea birocraţiei în acest domeniu.

Extinderea UE a însemnat creşterea numărului de fermieri cu 70%

Extinderea Uniunii de la 15 la 27 de State Membre a determinat o sporire a provocărilor în domeniul Politicii Agricole Comune, numărul fermierilor crescând cu peste 70%. Organizaţiile reprezentând fermierii au fost mulţumite cu stabilirea unui obiectiv de minim 10% pentru utilizarea produselor bio pentru transport până în 2020. Uniunea Europeană a creat astfel posibilitatea pentru sectorul agricol de a juca un rol major în lupta împotriva schimbării climei, estimează organizaţia COPA.

Liderii Uniunii au decis să efectueze o analiză a Politicii Agricole Comune în 2008. Anul 2009 va fi marcat de o revizuire generală a bugetului Uniunii, foarte probabil ca aceasta să aibă implicaţii pentru viitorul Politicii Agricole Comune după 2013.

Politica comună de pescuit

Uniunea Europeană este a doua putere mondială în materie de pescuit, după China. Cu o flotă de peste 91.000 de vase comerciale, Uniunea Europeană obţine anual 7,5 milioane de tone de peşte din pescării şi acvacultură. Conform Comisiei Europene, pescuitul şi acvacultura crează locurile de muncă necesare în regiunile de coastă şi promovează bunăstarea regiunilor de pescuit din Europa. În acest context, presiunile socio-economice asupra industriei sunt deosebit de mari, determinând Statele Membre să intre deseori în conflict în legătură cu drepturile de pescuit şi apele teritoriale aferente. Întrucât stocurile de peşte a multor specii ating nivele îngrijorător de joase, problema dezvoltării unui pescuit durabil rămâne o prioritate de bază. Ca parte a angajamentelor de a asigura o politică responsabilă a pescuitului şi a acvaculturii, Politica Comună de Pescuit a Uniunii Europene, reformată în 2002, este dezvoltată pentru a asigura viitorul industriei de pescuit. Politica Comună de Pescuit încorporează obiectivul de lungă durată de a menţine stabil nivelul de peşte adult din apele Uniunii Europene, menţinând paritatea între capacitatea flotei de pescuit, populaţia piscicolă şi aplicarea strictă a regulilor de pescuit în aşa fel încât să existe echitate în întreaga Uniune.

3,8 miliarde de euro pentru pescuit

În perioada 2007-2013, Fondul European de Pescuit, cu un buget de 3.8 miliarde euro, trebuie să ofere ajutoare pentru dezvoltarea durabilă a sectorului de pescuit. Statele Membre vor decide care este cea mai optimă metodă de alocare a fondurilor, ţinând cont de priorităţile existente, însă acordând o importanţă deosebită finanţării planurilor de refacere a florei piscicole, a pescuitului intern şi a unei acvaculturi nedăunătoare mediului înconjurător. În ultimii ani, regulile comune au fost aplicate în mod uniform datorită competiţiei crescânde dintre autorităţi. Noua agenţie de control a pescuitului comunitar, Community Fisheries Control Agency, va pregăti inspectori şi va coordona cooperarea crescândă dintre Statele Membre. Agenţia, care în prezent este localizată în Bruxelles, se va muta din 2008 în cel mai mare port de pescuit din Europa, şi anume Vigo, în Spania.

Comisia Europeană precizează: „Flora maritimă este o resursă naturală, regeneratoare, precum şi o importantă componentă a moştenirii noastre comune. Stocurile sănătoase de peşte pot susţine o rată moderată a pescuitului, însă pentru asta este nevoie de o politică marină sănătoasă. Activităţile de pescuit, precum şi cele de acvacultură, trebuie să fie coordonate prin intermediul cooperării internaţionale pentru a permite regenerarea continuă a stocurilor de peşte şi protejarea ecosistemului marin“.

Pescuit eficient, dar cu protecţie a mediului

În timp ce pescuitul şi protecţia mediului sunt într-o anumită măsură integrate, integrarea politicilor privind mediul maritim continuă să rămână o prioritate de bază. O politică integrată ar îmbunătăţi coordonarea dezvoltării multiple a expansiunii porturilor, a exploatărilor maritime şi a construcţiei surselor de energie eoliană. O politică maritimă europeană este în prezent în discuţie, în cadrul Uniunii Europene.