Reproducerea umană asistată medical

Noul proiect de lege privind reproducerea umană asistată medical (RUAM) are mai multe puncte vulnerabile şi, în primul rând, presupune omorârea de embrioni umani. Din datele altor ţări, există o rată de eşec de 80%, adică doar 20% din embrionii creaţi astfel rezultă într-o naştere vie. Distrugerea unui număr foarte mare de embrioni face ca noul proiect de lege privind legalizarea RUAM să fie de neacceptat din punct de vedere creştin. Un embrion distrus înseamnă un om omorât. Şi din alte puncte de vedere acest proiect de lege trebuie respins.

Tehnicile RUAM subminează familia tradiţională, permiţând femeilor singure să apeleze la ele. De asemenea, proiectul aduce atingere demnităţii umane prin legalizarea mamei-purtătoare, susţine uciderea embrionilor şi, în ansamblu, deschide uşa experimentelor pe embrion. Proiectul mai propune subvenţionarea acestor tratamente de fertilitate foarte costisitoare de la bugetul de stat, ceea ce este imposibil pentru o ţară săracă precum România. Nici o ţară fostă comunistă nu şi-a permis să susţină de la bugetul de stat asemenea tratamente costisitoare.

Fiecare sarcină presupune un număr mare de embrioni distruşi

În "Expunerea de motive", iniţiatorii legii deplâng criza demografică din România, opinând că legalizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical ar putea stimula creşterea natalităţii. Influenţa reală a tehnicilor RUAM asupra situaţiei demografice este, de fapt, infimă. Iar consecinţele reale ale acestei legi asupra societăţii ar fi tragice. Se cunoaşte faptul că fertilizarea in vitro are o rată de eşec de 80%. În România, se realizează cam 5.000 de fertilizări in vitro anual, dar nu se ştie câţi copii se nasc vii anual pe această cale. Potrivit unui studiu realizat de Societatea Americană pentru Medicină Reproductivă, doar 7,5% din embrionii creaţi în eprubetă ajung vii la naştere (LifeSiteNews.com, 26 octombrie 2010). Datele arată că 7-8 ovule sunt fertilizate in vitro, din care 3-4 embrioni sunt implantaţi în uterul femeii. Din cei trei-patru embrioni implantaţi, doi sau trei sunt apoi avortaţi prin reducţie embrionară, ca măcar unul să aibă şanse mari de a se naşte. Pentru a creşte ratele sarcinii şi a proteja femeia de chinurile tratamentelor repetate, majoritatea clinicilor de fertilizare in vitro creează mai mulţi embrioni. Embrionii în exces sunt de obicei distruşi, criogenaţi sau utilizaţi în diverse experimente medicale (dacă părinţii doresc asta). Dar dacă este imorală crearea embrionilor pentru cercetare (şi după cum, în aparenţă, interzice actualul proiectul de lege), la fel de imorală ar trebui să fie şi sacrificarea embrionilor pentru tratamentul infertilităţii.

Efecte nefaste asupra familiei

Aceste proceduri nu pot fi decât distrugătoare pentru familia tradiţională căci permit femeilor singure să apeleze la ele, încurajând crearea de copii în afara căsătoriei. Iar influenţa lor asupra situaţiei demografice din ţara noastră este nesemnificativă. Mai simplu şi mai corect ar fi să se încurajeze naşterea de copii pe cale naturală, cu o politică sigură şi pe termen lung, însoţită de legi de restricţionare a avortului, de informare a femeilor asupra consecinţelor nefaste a avortului, reducându-se astfel una din cauzele infertilităţii.

Donarea de ovule încurajează maternitatea şi paternitatea anonimă, fără nici o responsabilitate. Proiectul de lege nu prevede informarea minimă, cel puţin, a femeilor supuse tratamentului de fertilitate, care doresc să doneze ovule, ce reprezintă materialul lor genetic.

Legalizarea fenomenului social al "mamei purtătoare" propusă de noul proiect deschide calea comercializării trupului uman. "Mamei purtătoare" i se implantează embrionul provenit din părinţi "genetici", pe care ea îl poartă 9 luni în pântece, îi dă naştere şi îl dă, apoi, părinţilor "genetici". Chiar dacă actul este făcut pe baze necomerciale, el devine un act împotriva firii şi nepermis din punct de vedere moral. Procedura neglijează legătura emoţională stabilită între mamă şi copil în timpul sarcinii, ceea ce poate provoca urmări psihice ulterioare, atât mamei, cât şi copilului.

Satisfacerea cererilor de fertilizare in vitro pentru femeile singure cu utilizarea spermei de la donator încalcă dreptul viitorului copil de a avea un tată. Astfel, legea nu "garantează interesul superior al copilului". A considera un embrion drept o simplă proprietate sau un obiect înseamnă a refuza să recunoşti că el este o fiinţă umană. Embrionii nu sunt proprietatea părinţilor ca să fie produşi, manipulaţi sau proiectaţi. Iar părinţii sunt chemaţi să-i accepte ca membri ai familiei umane.

Riscuri medicale crescute

În lege, nu se prevede informarea mamei cu privire la consecinţele tratamentelor de fertilitate asupra ei, cât şi asupra copiilor. Un studiu extins, efectuat pe copiii concepuţi prin FIV, în Franţa, arată că aceştia sunt mai des atinşi de anumite maladii sau malformaţii. Géraldine Viot, genetician la Maternitatea Cochin-Port-Royal, studiază deja de 7 ani riscurile crescute de malformaţii şi de probleme de sănătate la copiii rezultaţi din FIV. Ea a analizat cu atenţie starea de sănătate a 15.162 copii, în perioada 2003 şi 2007, în 33 de spitale, şi a urmărit evoluţia lor până acum. Ancheta sa arată că un număr de boli, genetice sau nu, apar mai des la aceşti copii în eprubetă, faţă de media în rândul copiilor concepuţi natural (www.chretiente.info).

Lucrarea "IVF and stillbirth: a prospective follow-up study", avându-i ca autori pe dr. K. Wisborg, dr. H.J. Ingerslev şi dr. T.B. Henricksen, publicată în revista Universităţii Oxford, Human Reproduction (2010), aducea în faţă următoarele concluzii: "Comparativ cu femeile fertile, femeile care concepeau prin FIV/ICSI aveau un risc crescut de a naşte un făt mort. Rezultatele noastre arată că riscul crescut de făt mort la naştere observat în tratamentul de fertilitate este un rezultat al acestui tratament sau al unor factori necunoscuţi ce se referă la cuplurile care sunt supuse tratamentului FIV/ICSI."

Distrugerea embrionilor prin diagnosticul genetic de preimplantare

În art. 8 (c) se menţionează: "Diagnosticul genetic preimplantator este interzis, cu excepţia unei boli ereditare grave". Diagnosticul genetic de preimplantare înseamnă crearea mai multor embrioni prin fertilizare in vitro, analiza lor pentru a se stabili care din ei suferă de anumite boli. Cei care sunt purtători de boli sunt distruşi, iar unul sau doi din cei sănătoşi sunt implantaţi în uterul femeii. Această procedură duce la distrugerea de embrioni şi, prin urmare, se impune respingerea ei. Proiectul de lege, în ansamblu, deschide uşa experimentelor pe embrion. În art. 8, pct.(j), se afirmă că "se acceptă cercetarea" pe embrion doar dacă astfel solicită cuplul sau femeia singură, "cu respectarea prevederilor Legii 17/ 2001". Or, Legea 17/ 2001, la cap. V, articolul 18 "Cercetarea pe embrioni in vitro", arată: "1. Atunci când cercetarea pe embrioni in vitro este permisă de lege, aceasta va asigura o protecţie adecvată a embrionului. 2. Este interzisă crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare." În proiectul de lege art. 8 (k) se afirmă: "Gameţii şi preembrionii asupra cărora s-au derulat activităţi de cercetare ştiinţifică nu mai pot fi folosiţi în scop reproductiv." Din această exprimare nu se înţelege cum s-ar putea "asigura o protecţie adecvată embrionului" cf. Legii 17/ 2001.

În art. 34 (4), se stipulează: "Conceperea unui copil în alte scopuri decât recoltarea de celule stem sau suşă se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi." A concepe un copil în scop de recoltare de celule stem sau suşă nu înseamnă nimic mai mult decât experiment pe embrion. De obicei, recoltarea de celule suşă sau stem se face pe un embrion de trei zile, aflat în stadiul de blastocist. Această recoltare, în esenţă, ar putea fi echivalată cu recoltarea de organe de la un copil. Evident că embrionul nu mai poate "fi folosit în scop reproductiv", căci, după recoltarea de celule stem sau suşă, embrionul moare.

Investigaţiile infertilităţii şi mai ales tratamentul de fertilitate presupun costuri imense pentru bugetul de sănătate al României, şi aşa şubred. Potrivit proiectului de lege, o femeie poate face până la patru cicluri de tratament suportate de stat. Suportarea acestor costuri de către stat este posibilă, probabil, doar în statele bogate. În condiţiile în care, în România, medicina primară este subfinanţată, spitalele se desfiinţează, de unde se vor găsi bani pentru tratamentele de fertilitate?

Având în vedere influenţa nefastă pe care ar avea-o o asemenea lege atât în plan social, cât şi moral, în societatea noastră, întrebarea noastră este: ne lasă conştiinţa să acceptăm acest proiect de lege?