„Sfintei Elena îi datorăm Crucea, iar Sfântului Constantin, Crezul pe care îl rostim în Biserică“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Actualitate socială

Un articol de: Maria Burlă - 02 Noiembrie 2013

Evenimentul „Zilele Sfântul Nectarie“, organizat de biserica ieşeană ce adăposteşte o părticică din moaştele sfântului taumaturg, a continuat miercuri, 30 octombrie 2013, cu o conferinţă susţinută de pr. prof. Ion Vicovan, decanul Facultăţii de Teologie „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi, cu tema „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, următori ai lui Hristos şi modele pentru noi“.

În deschidere, invitatul a amintit că 2013 este un an special în Patriarhia Română, închinat Sfinţilor Împăraţi, întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa Elena, şi celui care patronează Facultatea de Teologie din Iaşi, părintele profesor Dumitru Stăniloae.

„Urmarea lui Hristos trebuie să fie în modul nostru de a fi, de a ne manifesta“

Expunerea sa a vizat pe de o parte informaţiile istorice privitoare la Sfinţii Împăraţi şi faptul că între strămoşii noştri şi ei au fost anumite legături în istorie, deloc de neglijat, iar pe de altă parte, evlavia pe care o au şi o manifestă creştinii de aproape 17 secole faţă de aceşti doi sfinţi.

Părintele decan a subliniat apoi faptul că preocuparea de a-L urma pe Hristos a fost constantă în istorie, amintind de cartea lui Thomas van Kempen, „Imitatio Christi“ (1492). „Această urmare nu trebuie înţeleasă în sens cronologic, că noi trăim după ei, ci urmarea trebuie să fie în modul nostru de a fi, de a ne manifesta, de a ne arăta prin fapte, această imitatio Christi. Dincolo de importanţa pe care au avut-o aceşti sfinţi în istorie, dincolo de ceea ce au însemnat ei pentru Biserică, ei trebuie să reprezinte pentru noi şi modele de vieţuire. Şi ele sunt necesare astăzi, poate mai mult decât oricând, pentru că lumea este dezorientată, sunt multe provocări şi avem nevoie de repere stabile, statornice“.

Împăratul Constantin a ajuns «cel Mare» şi sfânt datorită mamei sale

Din punctul de vedere al surselor, sunt multe informaţii despre Sfinţii Împăraţi. Eusebiu de Cezareea, supranumit „părintele istoriei bisericeşti“, a scris două lucrări esenţiale: „Istoria Bisericească“, unde face trimitere la Sfinţii Constantin şi Elena, iar cea de-a doua, „Despre viaţa lui Constantin“. De aici s-au inspirat autorii vieţii lor, aghiografii, iar apoi viaţa lor a trecut în sinaxare şi în slujbele Bisericii, aşa cum le avem până astăzi.

Pr. prof. Ion Vicovan a vorbit celor prezenţi despre fiecare sfânt în parte, accentuând ce anume avem de învăţat de la el. Aflăm astfel că Sfânta Elena a fost o bună creştină. Şi-a îndeplinit vocaţia de mamă, pentru că aşa cum spun Sfinţii Părinţi, iar teologii mai noi au preluat ideea, nu este suficient să dăm naştere la prunci din punct de vedere fizic, ci este foarte important să-i naştem şi pentru viaţa veşnică. Scopul principal al Sfintei Elena a fost acela de a se dedica vieţii fiului ei, Constantin. Şi dacă a ajuns „cel Mare“, şi dacă a ajuns sfânt, fără îndoială că mama sa, Sfânta Elena, a avut un rol deosebit de important.

Apoi, un moment foarte important de care este legată Sfânta Împărăteasă Elena este descoperirea Sfintei Cruci. Potrivit majorităţii istoricilor, ea a făcut această călătorie de la Roma, unde se afla atunci, la Ierusalim, în anul 326, cu scopul precis de a căuta şi a se închina Sfintei Cruci, pe care Biserica o numeşte „de viaţă făcătoare sau dătătoare“. De aceea, în cântarea acatistului, spunem în rugăciunea finală că „o cinstim ca pe un însufleţit“. Ea este un obiect fizic, material, dar are o putere duhovnicească vie, care dă viaţă în final.

Ea a întreprins această călătorie la o vârstă destul de înaintată, într-o perioadă în care călătoriile se făceau cu anevoie, a înfruntat toate dificultăţile şi nu s-a oprit decât atunci când s-a închinat lemnului Sfintei Cruci. După cum se ştie, s-a săpat în locuri unde se ştia că a pătimit Mântuitorul, pe Muntele Golgota, au fost găsite la o adâncime considerabilă toate cele trei cruci, nimeni nu ştia care era a Mântuitorului. După ce a fost atins un om mort şi atunci acela a înviat, acesta a fost semnul că este Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Hristos.

„Căci prin Cruce, bucurie a venit la toată lumea“

Atunci patriarhul Macarie al Ierusalimului a ridicat-o în văzul mulţimii, şi de aici sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. Deci, de bucurie că au descoperit-o, au arătat-o lumii, pentru că este şi stindard de biruinţă. Acest moment din viaţa ei este foarte important, a produs o bucurie deosebită şi a fost preluat de către Biserică în slujba Sfintei Cununii. Această sujbă îi pomeneşte pe Sfinţii Împăraţi. Preotul se roagă ca cei doi miri să aibă bucuria pe care a avut-o Sfânta Împărăteasă Elena când a aflat Sfânta Cruce.

„Ne putem imagina că Sfânta Elena a trăit multe bucurii. A avut un copil care a ajuns împărat. Eu cred că o mamă nu putea să aibă mai mult decât a avut ea de la Sfântul Împărat Constantin. Şi totuşi, când a descoperit Sfânta Cruce, şi-a dat seama că există bucurii şi mai mari, bucurii netrecătoare, cum le numeşte Biserica.

Bucuria aceasta simbolizează bucuria pe care o aduce Crucea şi care este bucuria duhovnicească cea mai mare. Ştiţi cum se cântă când se scoate Sfânta Evanghelie duminica, la Utrenie? «Căci prin Cruce, bucurie a venit la toată lumea». Crucea aduce bucurie! Noi, când auzim de cruce, de necazuri, de greutăţi, deja ne speriem. Nu! Acestea trebuie înfruntate, pentru că mai apoi vine bucuria nemărginită pe care o aduce doar Crucea şi urmarea lui Hristos“, a subliniat pr. prof. Ion Vicovan.

„Crucea o purtăm la piept, dar mai cu seamă trebuie să ne-o asumăm“

„Eusebiu de Cezareea dă această informaţie şi spune că împăratul i-a relatat această minune sub jurământ, ca nu cumva să creadă el sau cititorii de mai târziu că a fost o impresie sau rodul unei imaginaţii. Nu, a fost un eveniment real, consemnat ca atare şi care a determinat un nou început în viaţa împăratului Constantin cel Mare. A câştigat bătălia în chip minunat datorită ajutorului Sfintei Cruci, de aceea Biserica foloseşte Sfânta Cruce ca semn de biruinţă, ca steag al nostru. Creştinii, indiferent de ţara în care trăiesc, au ca steag Sfânta Cruce. Crucea o purtăm la piept, o purtăm în inimă, dar mai cu seamă trebuie să ne-o asumăm“, a spus invitatul.

Vedem că şi Sfânta Elena, şi Sfântul Constantin au fost în legătură cu crucea. Sfânta Elena a descoperit-o în pământ, Sfântului Constantin i s-a arătat pe cer. Asta vrea să arate că fiecare putem descoperi sau trăi bucuria Sfintei Cruci într-un alt mod, propriu. În 317, Contantin cel Mare a bătut monedă cu chipul Mântuitorului, a creştinat legislaţia, a interzis pedeapsa cu moartea. În 321 a hotărât ca ziua de duminică, care până atunci se ţinea de către creştini în mod ilegal, pe furiş, cu riscul de a fi prinşi şi pedepsiţi, să fie legalizată.

În anul 325 a convocat şi a prezidat cel dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea, sinod care a alcătuit primele şapte articole din Crez. Era tulburare în Biserică, existau eretici care învăţau greşit, şi el, prin poziţia pe care o avea, de împărat, a considerat că este de datoria lui să facă totul pentru a readuce liniştea în Biserică. Noi datorăm Crucea Sfintei Elena, iar Sfântului Constantin - Crezul pe care îl rostim în Biserică sau în mod individual.

„Atunci când urmăm sfinţilor, urmăm lui Dumnezeu, oamenii, indiferent de epoca istorică sau de locul geografic în care sunt, trăiesc în acelaşi duh. Poate aţi remarcat, eu am remarcat, şi acest lucru mă bucură de multe ori. Sunt sfinţi care au trăit în primele secole. Sfântul Nectarie a trăit în veacul trecut. Cu toţii au învăţat şi au trăit în acelaşi duh. Nu timpul sau locul, ci Duhul lui Dumnezeu este cel care ne uneşte“, a concluzionat pr. prof. Ion Vicovan, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi.