„The Times“: „Cenzura poate fi o forţă care încurajează creaţia“

Căderea Zidului Berlinului în 1989 a adus eliberarea politică şi culturală a blocului estic, însă, aşa cum au descoperit rapid ţările din regiune, colapsul sistemelor comuniste s-a dovedit catastrofal pentru industria cinematografică. Chiar şi acum, la 20 de ani după evenimentele din 1989, mulţi producători de filme se chinuiesc să se adapteze unui nou climat economic şi artistic, notează, într-un comentariu, cotidianul britanic „The Times“.

Cu toate acestea, în ultimii ani, regiunea a produs câteva filme remarcabile. În timp ce vechea gardă a cinematografiei poloneze, cehe şi ungare a pierdut din prestigiul internaţional, mai tinerii regizori din România s-au impus drept „the new kids on the block“ (aluzie la o formaţie pop din anii â90).

La 17 octombrie, „Amintiri din Epoca de Aur“, ultimul film al regizorului român Cristian Mungiu, care a câştigat în 2007 premiul Palme dâOr la Cannes cu filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“, va avea premiera la Festivalul Filmului de la Londra.

Pelicula, la care Mungiu a fost producător, coscenarist şi coregizor, este proiectul colectiv al mai multor regizori români din noul val, reunind, cu umor negru, o serie de mituri urbane din perioada regimului Ceauşescu. Multe dintre cele mai bune filme româneşti recente, printre care filmul lui Corneliu Porumboiu, „A fost sau n-a fost“, sau cel al lui Cătălin Mitulescu, „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii“, împărtăşesc o anumită „ostalgie“ („Ostalgie“, numele dat în Germania de Est nostalgiei după comunismul pierdut) dulce-amară.

Din anii â60 până în anii â80, cinematografia central şi est-europeană s-a bucurat de propria vârstă de aur în rândul spectatorilor din Occident. Indiferent dacă era vorba de comentariile sociale sardonice ale lui Jiri Menzel, de alegoriile istorice ale ungurului István Szabó sau de încărcătura morală a filmelor polonezilor Andrzej Wajda şi Krzysztof Kieslowski, filmele blocului estic combinau o realizare excelentă cu un subtext politic subversiv. După căderea comunismului însă, interesul Occidentului pentru aceste poveşti clandestine şi pentru regizorii lor disidenţi a dispărut.

La această situaţie s-a adăugat apariţia subită a regulilor economiei de piaţă. După 1989, cu economiile în cădere liberă, statele sărace ale Europei de Est au tăiat din fondurile cinematografiei, pe care odată Lenin o numea „cea mai importantă dintre arte“. Sute de cinematografe obişnuite au fost vândute sau închise. În plus, studiourile aflate în proprietatea statului au fost privatizate.

În mod ironic, regizorii obişnuiţi să se folosească de aluzie şi alegorie în timpul dominaţiei sovietice, în care cenzura juca un rol important, au constat că o mai mare libertate de exprimare se dovedea problematică. „Cenzura poate fi o forţă care încurajează creaţia“, explică Robert Rider, directorul cinematografului de la Barbican Centre din Londra, care, sub titulatura „În spatele Zidului“, va reuni, în luna noiembrie, filme din şase foste state ale blocului estic.

În ceea ce priveşte cinematografia românească, notează „The Times“, aceasta se luptă încă pentru existenţă. Din cele 800 de cinematografe din timpul dictaturii comuniste, acum au mai rămas abia 30 de cinematografe obişnuite la o naţiune de 21 de milioane de locuitori. Această situaţie l-a determinat pe Mungiu ca în 2007 să organizeze o caravană pentru a-şi duce filmul „4, 3, 2“ într-un turneu prin România. În pofida acestei situaţii, regizorul a refuzat însă să accepte ideea potrivit căreia cultura cinematografică o ducea mai bine în timpul comunismului decât în prezent.