Veteranii de război, la aniversare

Mâine, 29 aprilie, este o sărbătoare de suflet pentru noi toţi, dar mai cu seamă pentru foştii luptători în cel de al Doilea Război Mondial, care au supravieţuit timpului. Prin Hotărârea de Guvern din 10 octombrie 2007 şi Legea 303 din 13 noiembrie 2007, data de 29 aprilie a fost declarată Ziua Veteranilor de Război din România. S-a avut ca punct de referinţă această dată de calendar întrucât la 29 aprilie 1902 regele Carol I a instituit, prin Înalt Decret, calitatea de veteran de război pentru toţi cei care luptaseră în Războiul de Independenţă de la 1877-1878 şi întâmpinau mari greutăţi materiale, financiare, chiar şi umilinţe. Receptiv la sesizările lor, făcute cu ocazia primirii la Palat a unei delegaţii de foşti combatanţi, monarhul a stipulat în Decretul Regal şi unele drepturi pentru ei.

În decursul anilor, cu multe probleme s-au confruntat şi cei ce meritau recunoştinţă pentru faptele de arme săvârşite în Războiul Balcanic, în prima mare conflagraţie mondială, precum şi veteranii din cel de al Doilea Război Mondial. S-a întocmit un proiect de lege menit să le acorde unele drepturi, care a tot fost amânat. În 1945, când a fost adoptat, avea să fie urmat de multe restricţionări pentru cei ce luptaseră pe Frontul din Est. Bravii patrioţi care acţionaseră în bătăliile duse pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ţinutului Herţa au fost trataţi ca duşmani ai bolşevismului, participanţi la un război nedrept împotriva Uniunii Sovietice. Mai grav şi dureros: foşti comandanţi de elită au fost anchetaţi, arestaţi, supuşi la chinuri în închisori şi lagăre de muncă forţată, li s-au luat gradele, decoraţiile, bunurile de preţ. Mulţi au pierit acolo, inclusiv 52 de generali, unii dintre ei veterani şi ai Primului Război Mondial, cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul”, cea mai înaltă distincţie din toate tim­purile, instituită de regele Ferdinand I, beneficiari, totodată, ai mul­tor ordine şi medalii româneşti şi străine. Inclusiv familiile, îndeosebi copiii lor au îndurat privaţiuni înjositoare. Încarceraţi au fost şi preoţi militari. A urmat înfiinţarea, la 23 octombrie 1963, a Comitetului Naţional al Veteranilor din Războiul Antifascist, fără vreunele drepturi anume. În ianuarie 1980, i s-a alăturat abuziv şi Comitetul Foştilor Luptători Antifascişti, organism cu un rol decorativ, de faţadă.

Grea şi de neconceput situaţia bravilor veterani ai celui de al Doilea Război Mondial, la al cărui sfârşit, cu şase luni mai devreme, contribuiseră din plin, precum şi la cel de-al patrulea loc în rândul statelor, considerat a-l fi avut România, alături de Marile Puteri aliate, în înfrângerea Germaniei fasciste, cu preţul vieţii a 185.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. În Campania din Est, sacrificiile s-au ridicat la peste 650.000 de ostaşi de toate gradele.

Militarii, în frunte cu bravii lor comandanţi, plecau la luptă cu icoana patriei în inimă, rostind rugăciuni de smerenie şi binecuvântare. Îi aveau alături permanent pe preoţii militari, confesori pe lângă comanda unităţilor şi marilor unităţi. Unii dintre ei au căzut în bătălii, lângă soldaţii pe care îi împărtăşeau înainte de atacurile asupra dispozitivului inamic, alţii au suportat detenţia lagărelor de prizonieri.

Întotdeauna plecau la luptă la ordinul încununat de deviza: „Cu Dumnezeu înainte!” Câţiva dintre duhovnicii supravieţuitori ai cumplitelor lupte şi-au depănat amintirile în volumul VII al monumentalului serial „Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei”, realizat de Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, ce se constituie în nemuritoare pagini de dăruire şi sacrificiu pe altarul devotamentului faţă de ţară, de credinţă nestrămutată în Bunul Dumnezeu, pentru care s-au dovedit buni propovăduitori, chiar şi sub ploaia de gloanţe şi bombe în „ţara lui Anticrist”, cum era catalogată Rusia lui Stalin.

Încadraţi ca ofiţeri, preoţilor li s-au oferit ca arme de apărare şi câte un revolver: „Am refuzat”, mărturisea preotul maior în rezervă Constantin Sion, confesorul Regimentului 67 Infanterie din Bacău. „Armele mele erau Crucea şi Cuvântul Mântuitorului”. El şi toţi ceilalţi preoţi îmbrăcau cămaşa morţii având asupra lor „armele” Domnului Iisus Hristos. Acelaşi fapt a fost confirmat şi de părintele Dobra, preot decorat cu înalte ordine şi medalii de război pentru modul strălucit în care şi-a făcut datoria faţă de ţară şi Dumnezeu.

Deşi aflaţi în vâltoarea luptelor dincolo de Nistru, combatanţii români şi preoţii lor aveau să constate că se aflau, parcă, pe altă lume. Nu le venea să creadă ochilor ce vedeau. Multe dintre localităţi nu mai aveau lăcaşuri de cult. Le făcuseră una cu pământul buldozerele comuniştilor. Altele erau în ruină ori transformate în cazărmi sau chiar grajduri. Mormintele din cimitire nu mai aveau cruci. O asemenea profanare nu mai pomeniseră.

Deşi aflaţi în focul luptelor, militarii şi preoţii români au desfăşurat un veritabil misionarism creştinesc. Au reparat şi construit biserici, au donat icoane şi cărţi primite special de la Patriarhia Română, graţie şi demersurilor neîncetate ale Episcopului armatei, generalul de brigadă dr. Partenie Ciopron, aflat pe front alături de subordonaţii săi întru Domnul. Şi nu o dată preoţii militari s-au transformat în duhovnici ai locuitorilor din aşezările aflate pe itinerarul de luptă. S-au refăcut altare, au fost botezaţi mii de copii, au fost cununate familii abia întemeiate.

În apropiere de Odesa, după ce cadrele militare și ostașii au lucrat cot la cot pentru a repara biserica din comuna Bujalâcul Mic, aflată în ruine, iar prin grija Patriarhului Nicodim Munteanu a fost dotată cu toate odoarele bisericești aduse din țară și lăcașul de cult a fost sfințit, s-au oficiat cununia civilă și religioasă a 179 de perechi de diferite vârste și botezul a 57 de copii. La asemenea acte de înalt misionarism creștin a participat și preotul căpitan, ulterior maior, Nicolae Bălănuță, confesor de regiment, apoi de divizie, tatăl artistei Leopoldina Bălănuță.

Puterea comunistă infiltrată și în România după 23 august 1944 a condamnat aceste acțiuni și i-a pedepsit crunt pe autorii lor.

Un fapt memorial și de mare încărcătură omenească s-a petrecut pe 27 decembrie 1989. Un grup de generali și ofițeri superiori, unii participanții și la Primul Război Mondial, a desființat vechea structură discriminatorie, devenită anacronică și a creat Asociația Națio­na­lă a Veteranilor de Război (ANVR), care l-a ales în fruntea ei pe generalul în retragere Marin Badea Dragnea, participant activ pe ambele fronturi, din Est și din Vest, invalid de război, grav rănit în bătăliile de la Stalingrad și Oradea. A condus cu deplină dăruire și înaltă competență asociația timp de 30 de ani, calitate în care a prezentat Parlamentului, Guvernului și Președinției României proiecte de legi și hotărâri de guvern prin care au fost adoptate măsurile mult așteptate de reconsiderare a calității și virtuților bătrânilor veterani. La trecerea sa, anul trecut, în oștile din ceruri, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel avea să sublinieze, între altele, că a fost un „om credincios, român patriot și un fiu al Bisericii care va rămâne în memoria tuturor celor care l-au cunoscut pentru eforturile sale depuse în păstrarea și promovarea demnității și identității eroilor poporului român”.

Memorabile vor rămâne în inimile și sufletele foștilor luptători și cuvintele vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, care, la una din multele participări la activi­tățile omagiale ale ANVR, i-a denumit pe veteranii celui de al Doilea Război Mondial eroi în viață ai poporului român.

Asociația nou-creată s-a constituit în organizație independentă, neguvernamentală, nepatrimonială și complet apolitică, în care au fost cuprinși, pe bază de adeziune liberă, cetățeni români fără deosebire de naționalitate, convingeri politice, religie, sex și vârstă, par­ticipanți la Primul și al Doilea Război Mondial. De asemenea, au fost primite văduvele de război și soțiile supra­viețuitoare ale veteranilor decedați.

La 21 februarie 1990 a devenit și persoană juridică. Dacă la începuturile sale ANVR număra circa 900.000 de membri, la data întocmirii acestui material mai avea 3.958 de veterani invalizi, 129 de văduve de război și 40.688 de văduve de veterani. Aproape zilnic, având în vedere vârsta înaintată și bolile de care suferă, trec în lumea celor drepți tot mai mulți veterani.

Încă de la începutul activității sale, ANVR a situat pe primul plan redarea demnității, onoarei și respectului cuvenit membrilor săi, precum și dobândirea unor drepturi și facilități, așa cum se petreceau lucrurile în țările civilizate ale lumii. Este adevărat că acestea au fost destul de modeste. Mai grav, unele au fost anulate, altele, diminuate sau neaplicate deloc. Chiar și Ziua Veteranilor a fost declarată în urma demersurilor și insisten­țelor conducerii ANVR, ale preșe­din­telui ei. Tot mai multe categorii sociale şi instituții aveau ziua lor în calendarul sărbătorilor, numai veteranii nu.

De remarcat colaborarea existentă între filialele județene, ale sectoarelor Capitalei și parohiilor din localități în îngrijirea cimitirelor eroilor. La toate activitățile organizate participă și preoți militari și civili.

Cu prilejul aniversării Zilei Veteranilor sunt bine primite mesajele transmise de Părintele Patriarh Daniel, cuvintele Preafericirii Sale de binecuvântare și apreciere deosebită față de activitatea asocia­ției. „Prin jertfa militarilor rămași din toate locurile și din toate timpurile s-a clădit această țară. Cine-și zidește neamul pe această jertfă niciodată nu va pieri”, sunau cu largi și emo­ționante reverberații aprecierile celui mai înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române.

De mari vibrații se bucură și pentru rugăciunile de la Sfintele Liturghii întru pomenirea eroilor rămași, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă pentru apărarea țării și a credinței strămoșești. Spre slava și cinstirea lor, a bravilor veterani și invalizi de război, încre­din­țăm iubiților cititori și aceste rânduri.

(Manuscris transmis de Biroul permanent al ANVR. Culegere text: Emilian Apostolescu şi Andrei Butu)