„Iisus Hristos este Lumina vieții veșnice”

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit duminică, 12 ianuarie 2025, la finalul Sfintei Liturghii săvârșite în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reședința Patriarhală, un cuvânt de învățătură în care a explicat înțelesurile duhovnicești ale pasajului evanghelic rânduit în Duminica după Botezul Domnului (Matei 4, 12-17). Preafericirea Sa a subliniat că, în esență, Evanghelia ne spune că „Iisus Hristos este Lumina vieții veșnice”.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a precizat în cuvântul de învățătură că Evanghelia Duminicii după Botezul Domnului are bogate semnificații duhovni­cești pentru viața Bisericii și pentru înțelegerea credinței creș­tine, ca pregustare a vieții din Împă­răția cerurilor: „În această duminică vedem, în primul rând, legătura dintre lumina Botezului Domnului Iisus Hristos în Iordan, prin arătarea Sfintei Treimi, și lumina Evangheliei Sale, prin chemarea la pocăință și vestirea Împă­răției cerurilor. În al doilea rând, vedem legătura care există în general între Botez și pocăință, ca porți de intrare a oamenilor în Împărăția cerurilor”.

În continuare, Patriarhul României a explicat expresia „poporul care stătea în întuneric” (Matei 4, 16) și cine este „Lumina cea mare”. „Lumina cea mare este plinătatea descoperirii lui Dumnezeu prin Fiul Său întrupat, Iisus Hristos. Toată descoperirea lui Dumnezeu prin proroci este o lumină treptată, etapizată, crescândă, culminând în lumina mare sau deplină care este Persoana Domnului Hristos, adică Însuși Fiul veșnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor. (…) «Poporul care stătea în întuneric» este poporul evreu, care, deși se închina Unicului Dumnezeu adevărat, Făcătorul cerului și al pământului și primise unele lumini ale adevărului mântuitor prin Legea lui Moise și prin proroci, totuși, se afla într-o incertitudine privind identitatea lui Mesia pe care-L aștepta, într-o vreme când Țara Sfântă se afla sub stăpânire romană politeistă, știut fiind faptul că romanii se închinau multor zei sau idoli. Evanghelia din această zi mai precizează că și celor care ședeau «în latura și în umbra morții» le-a răsărit lumină. Aceștia sunt etniile sau neamurile politeiste ori idolatre care trăiau într-o totală necunoaștere a Singurului Dumnezeu adevărat, Dumnezeu-Creatorul sau Făcătorul cerului și al pământului. De aceea, spre deosebire de evrei, păgânii nu se închinau Creatorului unic al lumii, ci multor zei sau idoli”, a spus Preafericirea Sa.
Întâistătătorul Bisericii noastre a mai explicat că Duminica după Botezul Domnului ne învață că atât Nașterea Domnului Iisus Hristos, cât și Botezul Său ne descoperă apropierea Împărăției lui Dumnezeu de oameni: „Această apropiere de oameni începe, de fapt, cu nașterea ca Om a Fiului lui Dumnezeu în Betleem și continuă cu lucrarea Lui mesianică în popor, îndată după Botezul Său în Iordan. Astfel, în mod clar, se vede acum că scopul venirii lui Hristos în lume este intrarea oamenilor în Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, adică intrarea oamenilor în iubirea și lumina Preasfintei Treimi, Care Se arată imediat după Botezul lui Iisus în apele Iordanului”.

De asemenea, Întâistătătorul Bisericii noastre a precizat că pocăința ca schimbare, înnoire și sfințire a vieţii este o lucrare de „refacere permanentă a legăturii noastre de iubire cu Dumnezeu”. „Iisus Domnul nu vorbește numai despre Împărăția cerurilor, ci și despre pocăință ca pregătire pentru a primi botezul și pentru a intra în Împărăția cerurilor. Din acest punct de vedere, pocăința este o înnoire, este schimbarea modului de a gândi, de a vorbi și de a viețui. (…) Pocăința adevărată este o lucrare tainică, intimă, de renaștere în dureri a omului, de frământare a lutului pentru a deveni vas al Duhului, de răstignire a egoismului din om și de înviere duhovnicească a iubirii sale față de Dumnezeu și față de oameni. Pocăința este continuarea Botezului. Este refacerea permanentă a legăturii noastre de iubire cu Dumnezeu. Prin păcat ne despăr­țim de Dumnezeu, iar prin pocă­ință refacem unirea noastră cu Dumnezeu. Întrucât Botezul este începutul unui program de creș­tere spirituală, de înnoire, de luminare pentru întreaga viață creștină, oamenii care au dezvoltat programul acesta de luminare treptată până la sfârșitul vieţii lor se numesc sfinți. Când un sfânt este pictat în icoana ortodoxă, el este prezentat ca având lumină sau aureolă în jurul capului și pe chip. Aceasta înseamnă că lumina harului, care s-a dat omului ca o sămânță când el a primit Botezul creștin și a fost cultivată de el prin osteneli duhovnicești, l-a adus pe creștin la asemănare cu Dumnezeu. Sfântul este deci omul care a împlinit programul duhovnicesc de la Botez, în măsura în care el s-a unit cu Hristos și s-a luminat cu harul Duhului Sfânt spre bucuria Tatălui ceresc”, a ­explicat Preafericitul Părinte ­Patriarh Daniel.