Lidia Stăniloae, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi

Cu prilejul împlinirii a 110 ani de la naştere şi 20 de la trecerea la Domnul a renumitului teolog român Dumitru Stăniloae, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi, aflată sub patronajul său, a organizat luni, 13 mai 2013, un eveniment omagial. Invitată manifestării a fost d-na Lidia Stăniloae, fiica părintelui, care a venit însoţită de fiul Dumitru Horia Ionescu. Sala Coloanelor, locul unde s-a desfăşurat evenimentul, s-a dovedit neîncăpătoare pentru studenţii şi masteranzii care au dorit să o cunoască pe fiica celui mai mare teolog din secolul al XX-lea. 

 

În deschidere, pr. prof. univ. dr. Ion Vicovan, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae din Iaşi“, a evidenţiat scopul organizării momentului omagial: „Mulţi pot da mărturie despre părintele Stăniloae, mai ales că în ultima perioadă s-au scris zeci de teze de doctorat despre acest subiect. Cea mai autentică mărturie, însă, vine din partea familiei şi din acest motiv i-am invitat la facultatea noastră pe d-na Lidia Stăniloae, fiica părintelui, şi pe d-nul Dumitru Horia Ionescu, nepotul părintelui, care este absolvent de teologie şi care lucrează momentan la Editura Herder în Freiburg, Germania. Spunându-i doamnei Stăniloae că astăzi este prima zi de cursuri la instituţia noastră după vacanţa pascală, m-a întrebat dacă nu cumva este un timp nepotrivit pentru un asemenea moment. I-am răspuns că, dimpotrivă, mi se pare un mod festiv şi academic să reluăm cursurile printr-o asemenea deosebită manifestare“. 

În prima parte a alocuţiunii rostite, d-na Lidia Stăniloae le-a vorbit studenţilor despre opera şi teologia părintelui Stăniloae: „Un dicton spune că ceea ce faci pentru tine moare odată cu tine, dar ceea ce faci pentru ceilalţi rămâne pentru totdeauna. Acestea cred că sunt cuvintele cele mai potrivite care să caracterizeze activitatea tatălui meu. Ca unul dintre cei mai mari teologi nu numai ai ortodoxiei, Stăniloae a elaborat o teologie care nu este numai ştiinţă, ci este convingere, credinţă, entuziasm, gândire nuanţată şi specifică. Ea este trăire, este încredere în Dumnezeu, este certitudinea că suntem fiinţe privilegiate, pe care Dumnezeu ne numeşte fii ai Săi. Ea este evidentă pentru fiecare dintre noi. Acesta este marele mister al perenităţii credinţei. Trebuie doar să ne deschidem ochii, să nu ne încăpăţânăm a defila prin viaţă rămânând doar la aparenţe, fără a-i descoperi esenţa. Raportul Dumnezeu-om este esenţial, omul fiind înălţat de Părintele său la rangul de convorbitor, cu toate atributele acestuia. Întrepătrunderea între teoretic şi trăirea practică, aducerea spiritualităţii în viaţa de zi cu zi a fost poate una dintre cele mai importante caracteristice ale operei lui Stăniloae. «Cine vrea să creadă ajunge la putinţa de a crede», spune el undeva în opera sa. În noi este prezent un har care ni s-a dat şi care ne ajută să credem, dacă vrem să credem. Aceasta nu înseamnă neapărat o predestinaţie bazată pe automatisme conceptuale, ci trăirea fermă, pur şi simplu firească, în convingerea că nu suntem figuranţi ai unui univers amorf şi impersonal, ci participanţi conştienţi la faptul creaţiei, în care Dumnezeu ne-a înzestrat pe fiecare cu vocea lui aducătoare de idei şi acţiuni conform libertăţii ce ni s-a dat. Aceasta înseamnă participarea rânduită de Dumnezeu la epopeea neegalată de nimic a spunerii «să fie lumină şi a fost». Şi face evident caracterul teologiei dezvoltate de el, o teologie personalistă, a dualităţii eu-tu, a relaţiei indestructibile între divinitate şi om, în care omul este pus în faţa Creatorului său, şi Creatorul îl primeşte la Sine pe cel pe care l-a creat“.

În continuarea prezentării, invitata întâlnirii a relatat o serie de întâmplări menite să reflecte personalitatea marelui teolog român: „Vreau să vă povestesc o întâmplare relatată chiar de tata într-un interviu din «Jurnalul Literar». Citez: «În închisoare, atunci când ne aflam mai mulţi în celulă, oficiam zilnic Liturghia. Odată, un gardian, uitându-se prin vizetă, ne-a surprins la rugăciune. A intrat imediat şi a întrebat: Ce faceţi voi aici? Ne rugăm, i-am răspuns noi. Voi credeţi în Dumnezeu?, a întrebat el. Ce ar fi viaţa asta fără Dumnezeu?, i-am răspuns. S-a uitat lung şi a spus: Da, domnule, s-ar putea să aveţi dreptate». O altă întâmplare: la zece ani aveam o profesoară de pian care era de o punctualitate de-a dreptul cumplită. Dacă ajungeam la trei fără cinci se uita urât la mine: «De ce-ai venit atât devreme?». Dacă ajungeam la trei şi cinci mă certa: «De ce-ai venit atât de târziu?». Şi atunci stăteam în faţa uşii ei şi când la turnul de la biserica saşilor bătea ceasul cel mare de trei ori, apăsam degetul pe sonerie. M-am plâns tatii. Şi el mi-a răspuns: «Foarte bine, lasă că te învaţă să fii punctuală!». Astăzi, când văd cât de relativ sunt respectate orele fixate, mă gândesc că n-ar fi stricat să fie şi alţii crescuţi de tata.

 

Tata m-a pedepsit o singură dată. Eram de vreo şase ani şi citeam cu frenezie. Nu mă lăsau să citesc tot timpul ca să nu-mi stric ochii şi mă ascundeam sub masă. Odată, tata m-a descoperit sub masă şi mi-a cerut să ies cu cartea de acolo. Am răspuns: «imediat». «Nu imediat, acum», a spus tata. Am ieşit furioasă şi am aruncat cartea cât acolo. A fost singura dată când tata mi-a tras o palmă. «Cărţile nu se aruncă», mi-a spus. «Cărţile se păstrează. Cu grij㻓. 

 

„Nu-i plăcea să se vorbească despre el, încerca să se strecoare neobservat. Spunea că Dumnezeu ne-a dat talantul, iar noi suntem datori să-i înmulţim şi că mai bine-i să lucrezi degeaba decât să stai degeaba“, a mai spus Lidia Stăniloae, referindu-se la tatăl său.

 

Amintirea părintelui Stăniloae a fost evocată şi de o parte dintre profesorii Facultăţii de Teologie din Iaşi prezenţi la întâlnire, iar d-na Lidia a răspuns întrebărilor venite din sală.