Apa Sâmbetei

Sâmbăta era zi de spălat. Primul intra în albie tata. După el, urmam eu. Simțeam linia dragostei din palmele mamei trecându-mi prin păr. Se întâlnea cu linia orizontului în creștetul capului. Pe vremea aceea, capul meu era un deal mare. Îi trebuia o vară întreagă mamei să dea peste tot cu săpun. 

Oamenii care treceau pe drum se uitau mirați în curtea noastră. Nu știau ce e cu dealul acela acolo. Și cum de era acoperit în plină vară cu zăpadă! Ca să se poată da cu sania gândurile lui, le răspundea linia orizontului râzând.

Nici pomeneală de așa ceva! Gândurile mele, cărora numai de joacă nu le ardea, trăgeau cu urechea la ce vorbeau liniile din vârful dealului între ele.

Era despre mine discuția lor. Ziceau că nu izbutesc să vadă, din cauza săpunului ce le intrase în ochi, până unde ține linia norocului pe care mă aflam. Și dacă e totuna cu linia vieții. Mama se prefăcea că nu aude, deși auzea tot. D-asta se și grăbea să mă clătească. I se umplea dintr-odată privirea de lacrimi. Ce văzuseră cele două linii de-o apuca pe mama aproape din senin plânsul?

Ziua era lungă, abia trecuse de amiază. Și mai erau o groază de lucruri de spălat.

Acum se termină vara și n-am apucat să dau cu apă pe berzele astea ce se pregătesc de plecare. Cum să le las să plece cu aripile murdare la drum?, bombănea mama și lua cuiburile berzelor la rând.

Eu mă zvântam vesel la lumina soarelui, cu dealul ce-mi ținea loc de cap străbătut de drumuri înguste pe care se întorceau oamenii din sat cu căruțele de la câmp. Auzeam cum îmi scârțâia câte o cumpănă de fântână prin păr. Și cum necheza câte un cal. Apoi cum venea înserarea, cerându-mi să-mi dau gândurile mai încet. Căci crescuseră între timp și le crescuse și glasul, făceau mare gălăgie pe ulițele de la noi din curte.

Uneori se întâmpla să înceapă ploaia. Mama o spăla și pe ea, după care lua, unul câte unul, norii de pe cer și-i înmuia cu mare grijă în albie. Spăla apoi însuși cerul, clătindu-l de câteva ori, ca să intre curat ca lacrima în noapte. Ce mult putea să semene cu privirea plânsă a mamei!

Vedeai deseori puse la uscat pe frânghia de rufe din bătătură roțile carului mare, secera lunii, numai cu ea obișnuia tata să înceapă secerișul grâului, cloșca cu pui, pe care mama a încurcat-o într-o vară cu o găină porumbacă, ce tocmai căzuse la clocit. Săptămâni în șir s-au putut auzi noaptea stelele de deasupra casei noastre piuind!

Mamei îi venea abia la urmă rândul la spălat. Noroc cu apa sâmbetei, cea din căldarea pusă pe foc se terminase. Își trecea singură mâinile prin păr. Trage întunericul în dreptul porții, zicea, ca să nu mă vadă cei de pe drum. De stele și de mine nu se ferea. Rămânea goală în fața noastră. Stătea lungită în albie ca în sicriu. Mi se făcea milă de goliciunea ei și începeam să strig în gând: naște-mă, mamă, din nou, ca să pot suge iarăși de la sânul tău!

Lapte negru ca noaptea, fiindcă abia acum ți-a venit și ție rândul la spălat! Doar că va trebui să te mut cu tot cu albie în casă, apoi în pământ, fiindcă s-a lăsat frigul, nu vezi ce iarnă s-a făcut afară?

Dacă ai ști ce bine îți stă pe frânghia de rufe! Ușor albită de ger, ușor luată de vântul ce tocmai ne-a intrat în curte! Zic să profiți de ocazie și să te uiți și tu o dată la lume de sus, de unde se uită Dumnezeu mereu. N-ai de ce să te rușinezi!

Ce frumos îți flutură părul pe deasupra satului! Linia orizontului încearcă să-l prindă din urmă, cu mâinile mele în el, atât de bezmetice și de înfricoșate c-o să se crape de ziuă înainte să apuce să te spele cu toată lumina stelelor pe cap! După săpunul făcut de tine, cel mai bun săpun de casă e lumina, amestecată cu puțin întuneric. Mâinile tale mi-au spus asta. De la ele am învățat!

(Din volumul Cartea mamei, în pregătire).