Brâncovenii, aşezaţi pe fire de sânge ca de iarbă

Un martiriu mare cât un popor. Oricum, cât tot ce este mai bun şi mai copt în el. Un domnitor, copiii şi sfetnicul său, păşind spre călău, în soarele unei veri străvechi, păşind prin propriul lor sânge, scuipaţi de străini.

Brâncoveanu - nestemata din fruntea oricărei domnii, icoană a stăpânirii creştine până la mormânt şi, mai ales, până dincolo de moarte. O moarte albă şi dulce - moartea cea sfântă şi întregitoare a creştinilor mari.

Maica Domnului, cu mâini încăpătoare, pentru toţi suferinzii acestui popor. Maica Domnului în negru, dar nu tristă, ci doar smerită, aşa cum a fost pe pământ. Pe negrul veşmântului ei, Iisus alb, clar ca dragostea din care a venit, cu care a trăit printre noi şi S-a întors la Tatăl, ca să ne gătească loc.

Cam aceasta este, pe scurt, povestea unui tablou iconic zguduitor, realizat recent de către pictorul Sorin Dumitrescu şi expus în prezent la Palatul Mogoşoaia. Maestrul a vrut să facă un tablou şi, la final, a crezut că a ieşit o operă. Tu, privitor, o vezi şi simţi să te închini. E capodoperă.

Povestea creării acestei lucrări am auzit-o chiar de la maestru. Am ajuns la Palatul Mogoşoaia pe la prânz, cu prietenii mei, poetul creştin Florin Caragiu şi soţia sa, poeta Diana Caragiu.

Când a vrut să înceapă lucrarea, pictorul nici nu avea clar în minte de ce lemn are nevoie. Lemnul s-a ales singur, exista deja, de ani de zile, într-un spaţiu de depozitare. Ascuns, după alte lemne. În spate, smerit. Parcă lemnul se alesese pe sine, se învechise timp de ani şi ani. Căpătase patina timpului, culoarea aceea călduţă şi bună, ca de moaşte. Un lemn mare, aproape pătrat. „Ca să vezi tabloul pătrat, trebuie să alegi o suprafaţă uşor dreptunghiulară, pe care pictura - şi ea realizată ca un pătrat, monolit de sfinţenie, să stea bine“, spune Sorin Dumitrescu.

Deci lemnul s-a ales pe sine. După destulă vreme în care nimeni nu-l băgase în seamă, i se alesese, în sfârşit, destinul. Exact în Anul Brâncoveanu... „Pictorul, după 45 de ani, trebuie să picteze icoane!“, şi-a amintit maestrul cuvintele părintelui Constantin Galeriu. Cu mulţi ani în urmă, pe când stătea cu luminătorul preot bun ca pâinea caldă, i se spusese deodată, ca un trăsnet, acest lucru. Îndemn, profeţie, poruncă? Poate din toate câte puţin.

Tabloul este de mari dimensiuni, Brâncovenii sunt albi, străvezii, aşa cum au fost în realitate, la momentul martiriului de acum 300 de ani. Turcii i-au îmbrăcat în alb şi aşa apar în lucrare. Jos, sub tălpile lor, este propriul lor sânge. Dar nu sânge aprig, roşu aprins, natural, cum vezi în alte lucrări. Ci un sânge palid, stins, parcă amestecat cu lapte. Un sânge albit, sânge cuminte, jertfelnic, precum cel din care a curs. Sânge ca din coasta lui Hristos.

La gâturile martirilor iarăşi sânge, acelaşi sânge rar, iar între ei, aşezată pe un tron ca de aer, legându-i pentru totdeauna, Maica Domnului. Jilţul e abia schiţat, Maica Domnului, îmbrăcată în negru, are adâncime cosmică, iar Pruncul alb luminează tot şi prin toate.

Fecioara şi Pruncul ei parcă plutesc pe sângele acela fin ca iarba - chiar aşa l-a făcut pictorul, nu băltoace, nu dâre, ci fire ca de iarbă de sânge e la picioarele lor, la picioarele noastre, care ne uităm şi ne închinăm.

Da, unii se închină, alţii doar rămân stupefiaţi, perplecşi, hipnotizaţi. Imaginea, cu putere de arhetip, blochează mintea, încetineşte gândurile, dezamorsând trăirea, eliberând lacrima. Da, chiar verşi discret o lacrimă. Este bine. Vei avea mai multă apă vie în Ceruri.

În curtea Palatului Mogoşoaia erau trei mirese, cu alaiurile lor. Viaţa în plin, viaţa în gloria ei, pârguită de dragoste. Se fotografiau cu toţii pe micile câmpuri de iarbă proaspăt tunsă. Tabloul iconic aştepta într-o încăpere mică şi lungă, mai mult o grotă de pustnic decât o sală.

Cuminte, ca Fecioara care-i ţine pe martiri. Nu străluceşte, ci radiază.

Dacă te duci, te va primi. Este acolo. Nu-ţi scoate ochii prin culori tari, nu vrea să te şocheze deloc. Întinde prin aer un fapt istoric şi te invită să domneşti şi tu, creştineşte. Feţele lor sunt albe, cu ochi mari, bizantinici.

Trupurile martirilor parcă nici nu sunt trupuri, ci mai degrabă sicrie, după cum observa poetul Florin Caragiu. Sicrie albe, în care ei s-au aşezat, primind sabia.

Lucrarea, de formă pătrată, parcă s-a vrut simbolul lumii, pământul umplut de sfinţenie, de Cer. Foarte grea, la propriu, după cum povesteau cei care au cărat-o şi au aşezat-o pe un postament de lemn precum o scenă, pare că este doar o pânză de corabie. Pânză de corabie umflată de vânt, trăgând cea mai frumoasă, mai dură, mai sfântă şi mai elocventă poveste a neamului românesc.

O lucrare ce nu trebuie ratată ne va aştepta cel puţin câteva săptămâni de acum încolo la Palatul Mogoşoaia. Şi poate chiar pentru totdeauna îşi va avea acolo sălaş. Cum va vrea Domnul. Şi cu domnitorul.