„El e Fiul cerului şi Domnul pământului...”

Praznicul Întrupării Domnului, în toată desfășurarea sa văzută și nevăzută, stă sub semnul verbului „a dărui”. Dar nu numai atât, ci sărbătoarea exprimă şi dăruirea de sine. Căci uitându-ne la Cel Care S-a îmbrăcat în trup, după expresia Sfântului Atanasie cel Mare, vedem că Domnul ni Se dăruiește, spre mântuirea noastră veșnică. Pe de altă parte, aflându-L pe Domnul Prunc nou-născut în ieslea Betleemului, cei trei magi de la Răsărit I se închină și Îi aduc daruri „nu ca unui om, ci ca unui Dumnezeu”.

Într-o predică la praznicul Naşterii Domnului, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel explică semnificaţia duhovnicească a darurilor magilor: „Aurul înseamnă că Pruncul va fi un Împărat şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Anticamera şi arvuna Împărăţiei Lui fără de sfârşit sunt acum în lumea aceasta, Biserica lui Hristos. Tămâia preînchipuie lucrarea Lui de Mare Preot, de Arhiereu Veşnic Care nu aduce jertfe de animale la templu, ci Se aduce pe Sine Însuşi jertfă lui Dumnezeu, ca să arate iubirea Sa mai tare decât moartea, căci Cel răstignit va fi şi Cel înviat din morţi. Iubirea Lui faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni este mai tare decât moartea. Smirna ne arată că El va trece prin moarte și ne va aduce la Înviere. Smirna era folosită la înmormântare pentru a opri descompunerea trupului, împreună cu alte mirodenii. Deci, reprezintă dorinţa omului de viaţă veşnică, de a birui moartea şi, în Hristos, Care trece prin moarte şi ajunge la Înviere, se biruiesc şi păcatul, şi moartea, care este consecinţa păcatului”.

A da, a primi și a întoarce darul

În lumea satului românesc, obiceiurile care ies la lumină în toată această perioadă aleasă exprimă plenar dispoziția de a face daruri și, prin aceasta, de a ne dărui celor de lângă noi.

Gospodarii primesc în dar urările cetelor de colindători. În Ajun sau în cele trei zile de Crăciun, copiii merg din casă-n casă cu Steaua, iar în dimineața de dinaintea Nașterii Domnului, cu Moș-Ajunul. Cei care colindă din casă-n casă cu steaua poartă nume diverse: „stelari”, „colindari”, „crai”, ori, simplu, „colindători”.

Steaua este împodobită cu oglinzi, uneori cu flori și cu multe panglici colorate. Pe una din feţe, în mijloc, are o iconiță în care este zugrăvită Nașterea Domnului, iar pe cealaltă, o cruce. Când intră în casa gospodarului, colindătorii își rostesc în fața icoanei de pe stea, sau stând cu fața spre răsărit, cântările și urările de sănătate și mult spor. Se colindă atât în curtea omului, în bătătură, dar și la fereastră și în interiorul casei. Și aici are loc un schimb și, ca orice schimb, cei angajați în acest joc social se supun celor trei reguli ale sale: a da, a primi și a întoarce darul. Cine primește spune: „Mulțumesc pân-oi întoarce!” Fetele nemăritate îi răsplătesc pe feciorii colindători cu un colac oferit pe ştergar. Observăm că, în contextul ritual al colindatului, darurile oferite cu această ocazie aveau un sens puţin diferit de cel contemporan: însemnau mai degrabă răsplată pentru un serviciu simbolic, colindătorii aduceau binecuvântarea Domnului în caselor gospodarilor, iar aceştia le ofereau în schimb ceva din roadele pământului.

„Sculați să-L întâmpinăm/ Și-mpreună să-I cântăm...”

Se poate vorbi de o adevărată hartă a obiceiului colindatului: mai întâi se mergea la casa preotului din sat, apoi la conducătorul localităţii, la primar, pentru ca mai apoi să vină la rând casele rudelor, ale cunoscuților și vecinilor. Colindele sunt – cu un cuvânt foarte la modă astăzi – personalizate: o anumită colindă se cântă la casa unde viețuiesc fete de măritat, alta la tinerii căsătoriți, alta la cei bătrâni. Văile și ulițele satului răsună de vestea minunată căreia îi dau glas colindătorii: „Sculați, sculați, mari boieri/ Că vă vin colindători/ Sculați, sculați, nu dormiți/ Și ședeți și priveghiți/ Că-i născut un Domn frumos/ Cu numele de Hristos/ Și e Fiul cerului/ Și Domnul pământului/ Sculați să-L întâmpinăm/ Și-mpreună să-I cântăm/ Mărire între cei de sus/ Și slavă pân’ la apus”. Tinerii merg din loc în loc cu Vicleiemul sau Irozii, o formă de teatru popular care pune în scenă Nașterea Domnului.

În Ajunul Crăciunului, împărțiți în două sau mai multe cete, copiii colindă împrejurimile purtând în câte-o mână bețe de alun ornate (împistrite) cu inele spiralate. Ei cântă: „Bună ziua lui Ajun,/ Sara, sara lui Crăciun,/ Când îi laptele mai bun./ Cruce-n casă, cruce-n masă,/ Să fii gazdă sănătoasă!/ Colăcei, bătrână, hăi!”

Nu banii, ci grija de a-i omeni pe colindători este importantă

Membrii familiei răsplătesc urările primite, dându-le colindătorilor nuci, colaci, mere, covrigi, turte de grâu și bani. Celor veniți din alte sate să colinde, mai ales flăcăilor, li se dădea și un cârnat sau o bucată de slănină, sau de carne de porc și băutură. În vechime rar li se ofereau colindătorilor bani. Putem citi aici o semnificație care ar putea să ne pună pe gânduri: în societatea tradițională românească, deși banul era important, el rămânea la stadiul de simplu mijloc necesar traiului de zi cu zi. Alte lucruri primau în viața țăranului, alte valori erau aduse în lumina acestui timp sacru din apropierea Întrupării Domnului: grija de a-i omeni pe cei care îți trec pragul casei, dorința de a împărtăși tuturor bucuria tainică a Crăciunului.

Colindele românești exprimă printr-o imagistică proprie taina Întrupării. Într-un colind, vestitorii Domnului intră în casele creștinilor și „aduc pe Dumnezeu/ Mititel/ Și-nfășețel,/ Înfășat în flori de măr,/ Cu tichie de bumbac,/ Bătută cu diamant”.

Gospodinele trebăluiesc neobosit pentru a pregăti masa din Ajunul Crăciunului, pe care, în mod tradițional, se așază bucate de post: borș, colaci, turte îndulcite, tăiței cu zahăr, pere fierte. Creștinii nu se vor pune la masă până când nu va pătrunde în casa lor preotul - cântând „Nașterea Ta, Hristoase, răsărit-a lumii lumina cunoștinței...”, purtând cu sine icoana Nașterii - și le va binecuvânta bucatele. În ziua de Crăciun, pe masă nu vor lipsi diverse produse din carne de porc (cârnați, slănină, tobă, caltaboș) sau de pasăre, dar nici laptele, brânza, cozonacul. Colacii sunt și ei prezenţi pe masa Crăciunului: se fac și se dau colaci colindătorilor, preotului, de sufletul celor morți.

De praznicul Nașterii Domnului, nu doar cei care viețuiesc aici, pe pământ, se bucură de daruri. În Ajunul Crăciunului, pământenii dăruiesc celor trecuți în tărâmul nevăzut „hrana cea trebuincioasă”. Însăși denumirea de „Moși de Crăciun” este grăitoare: nu te poți bucura de măreția Întrupării Domnului fără să te gândești la moșii din neamul tău. Fără să îi inviți și pe ei, prin intermediul „pomenii din mână”, să ia parte la ea. Se dau de pomană cunoscuților și vecinilor colivă de grâu fiert îndulcit cu miere, turte muiate în sirop de zahăr și presărate cu nucă pisată, bob bătut, colaci copți în țest, cârnați, ouă - toate fiind însoțite de o lumânare aprinsă. Bătrânele din familie merg la cimitir și tămâiază mormintele.

Să nu uităm să împărtășim bucuria acestei neasemuite zile și celor aflați în suferințe și singurătate: bolnavi, bătrâni, orfani, oameni ai străzii. Să încercăm, măcar pentru o zi, să le facem viața mai luminoasă. Viaţa trebuie să fie ceva de care să ne bucurăm, nu pe care să-l suportăm. Să dăruim, dar mai ales să ne dăruim.

Să medităm la sensul spiritual al sărbătorii Nașterii Domnului, călăuziți de un îndemn al Sfântului Grigorie de Nazians, care scrie însuflețitor: „Aleargă cu steaua și adu-I daruri cu magii - aur, tămâie și smirnă - ca unui împărat, și ca unui Dumnezeu, și ca unui mort din pricina ta! Slavoslovește împreună cu păstorii, cântă cu îngerii, dănțuiește cu Arhanghelii! Și să fie praznic obștesc al puterilor cerești și al celor pământești!”