Eminescu. Genomul divin al poporului român

Au trecut 174 de ani de la nașterea lui Eminescu. Poetul nostru național este de peste un secol și jumătate un generator și un aspirator de superlative. Cred că nimeni nu s-a bucurat de atâta fervoare și adoraţie?! Într-adevăr, Eminescu face parte din genomul divin, dar și din genomul cultural al poporului român. Aș vrea să explic, pe scurt, cam ce înseamnă această sintagmă: genom cultural, o revelație științifică, pe care științele de ultimă generație o explorează și încearcă să și-o explice.

Cercetătorii din medii diverse converg către opinia că evoluția umană a fost modelată de interacțiunile genom-cultură. Savanții folosesc modele genetice ale populației pentru a demonstra că procesele culturale pot avea un efect profund asupra evoluției umane. Aceste constatări, susținute de analize recente ale variației genetice umane, dezvăluie că sute de gene sunt supuse unor selecții pozitive recente, ca răspuns la activitățile umane. Dacă această teorie ar fi aplicată la unicitatea co-exis­tenței noastre spirituale, adică la seculara exis­tență-împreună a poporului român cu poetul naţional, am putea înțelege mai bine în ce măsură, cât de profund și modelator a acționat „efectul Eminescu” asupra evoluției culturii și mentalului românesc. Desigur, nu cred că ipoteza mea de lucru, absolut originală, va fi aplicată și studiată vreodată, dar o propun ca un alt tip de metaforă-laudatio, omagiu adus lui Eminescu, total diferit de etichetele desuete, plictisitoare și inerțiale cu care suntem obișnuiți de atâţia ani.

Într-adevăr, noi, românii, lucrăm de 174 de ani la chipul cioplit al Poetului Național. Dacă ne-am lua după Moise sau Moshe, ar însemna că trăim într-un grav păcat de un secol și ceva, încălcând imperturbabili porunca a doua din Vechiul Testament: „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine. Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor […]; Să nu te închini lui, nici să-i slujești lui” (Ies. 20, 4-5; Exodul 20, 3-17). Nu încerc să explic acest paradox, această contradicție, ci îmi pun doar o întrebare, retorică desigur, observând niște jocuri subtile dintre adorația creștină și adorația laică, profană, păgână, care mi se par foarte amuzante și câtuși de puțin dramatice.

Stereotipuri

Unii români consideră că acest loc binecuvântat, numit astăzi România, este buricul lumii. Aici este originea tuturor civilizațiilor, limbilor, ideilor. După aceeași matrice mentală, alți români cred că Eminescu este „the Best”, nepereche, absolut, Omul deplin al culturii românești etc. Este limpede că asemenea clișee, stereotipuri, minidogme sunt rezultatul unor blocaje și inerții intelectuale. Eminescolatria devine o psihoză şi, bineînțeles, nu Eminescu este vinovat. El este un geniu intangibil. Ultimul romantic european. Eminescolatria nu este numai o psihoză, ci și o nedreptate față de cultura română. În momentul în care se repetă o sintagmă a lui Iacob Negruzzi din 1888, Poetul Național, timp de 174 de ani, din secolul al XIX-lea până în secolul XXI, înseamnă că este o problemă. O fixație. Înseamnă că s-a restrâns cultura română la un singur reprezentant. Ce se întâmplă, însă, cu ceilalți poeți uriași? Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Nichita Stănescu și mulți alții. Ce se întâmplă cu marii noștri romancieri, dramaturgi, istorici, filosofi?

Eminescu nu este un solitar în lumea culturală românească. A fost, este și va fi recunoscut ca poet național, universal, global. Deși, iată, nimeni nu a abordat încă ipoteza globalismului eminescian. Oare de ce se preferă numai perspectiva provincială? Ne putem, totuși, întreba, pe de altă parte, împreună cu Anne-Marie Thiesse, ce semnificație mai are astăzi, în epoca globalismului, conceptul Poet Național? Autoare a unei monografii universitare de răsunet, apărută în 2010, reeditată și tradusă în mai multe limbi, și intitulată „Faire les Français: quelle identité naționale?”, Anne-Marie Thiesse definește Poetul Național drept un creator individual, reprezentant recunoscut al unei identități colective. El este încarnarea unei imagini a națiunii, prin opera și prin persoana sa, plasată între literatură și politică. Este o definiție clară, didactică, simplă, cu care, desigur, putem fi de acord.

Bibliografia națională și universală a unui geniu

În dezbaterile recente, pe diverse paliere, din Uniunea Europeană și din România, identitatea națională a fost frecvent asociată cu viziunea retrospectivă și xenofobă, chiar dacă devine evident că națiunile sunt „asediate” și amenințate de globalizare și imigrație. Deși, de obicei, universitarii sunt defazați și rătăciți în tranziții diverse, profesoara universitară Anne-Marie Thiesse răstoarnă argumentele oficiale și propune o perspectivă aproape revoluționară: Identitatea națională merită atenția noastră pentru că vorbește despre modernizarea care a transformat societățile europene în ultimele două secole, la nivel politic și cultural. Era națiunilor a marcat momentul istoric în care au apărut fabricile și monumentele istorice, dar și profesia de dascăl. Pe de altă parte, actuala criză de identitate este, fără îndoială, o criză a modernității. Argumentele autoarei sunt copleșitoare și convingătoare. Consider că inaugurarea unor dezbateri polemice în media, ca și în mediile academice sau în social media românească, pe baza reperelor, argumentelor și demonstrației thiessiene, revizuite, adaptate și optimizate, ar constitui nu numai o renaștere a eminescologiei vlăguite, ci și un omagiu adevărat, responsabil, serios, demn, științific, fără superlative ridicole și grotești.

Tot ce se spune și s-a spus despre marile personalități, despre genii și creatori naționali, universali, i se potrivește și lui Eminescu. Prin urmare, ce spunem noi acum, ce s-a spus până astăzi despre Eminescu, face parte din biografia și bibliografia națională și universală a unui Geniu național și global, indiferent de locul nașterii sau de limba vorbită. Și chiar dacă pare, uneori, desuet, exagerat, idolatru - într-o epocă a extremismului, radicalismului, a grotescului oficial și legalizat, de genul culturii „cancel” sau „woke” - despre un geniu național și universal nu putem vorbi decât la modul superlativ și apologetic. Excelența personalului impune excelența limbajului.

Sărbătorirea solemnă, ca să-l parafrazez, cu respect și admirație, pe cel mai mare poet al Franței, Victor Hugo, contemporanul lui Eminescu, ar putea fi un semn al unei comuniuni sublime între națiunile europene. România îl sărbătorește pe Eminescu, așa cum Germania îl sărbătorește pe Schiller; Anglia pe Shakespeare; Italia pe Dante. Fiecare națiune dăruiește, astfel, celorlalte o cuantă din geniul său. Unirea Popoarelor, credea Victor Hugo, prin 1865, se poate împlini numai sau și prin fraternitatea geniilor.

Este posibil ca, ținând cont de statistici, de indicele demografic, de migranți și de alte date neromanțate, în două-trei decenii, românii să devină minoritari, scăldați fiind în valurile migratoare. Să sperăm că nu vom apuca acele vremuri, când ultimii supraviețuitori eminescofili se vor aduna într-o sală, cât o debara, și îl vor aniversa pe Eminescu în șoaptă. Să sperăm că acele vremuri nu vor veni niciodată, iar Demiurgul îi va oferi veșnicia acestui Fiu crucificat și năpăstuit, dar și poporului său, dator să-l cinsteas­că până la sfârșitul veacurilor.