Ileana, principesa cu suflet milos

Ne aflăm în anul Cente­narului României, când fiecare român ar putea să se întrebe dacă istoria țării sale îi este cu ade­vărat cunos­cută. Totodată, 2018 ar putea fi anul în care menta­litatea deformată de falsa istorie învățată în comu­nism ar putea acum să se îndrepte. Ar fi un timp potrivit pentru noi toți să înțelegem importanța marilor persona­lități ale trecutui nostru, iar Familia Regală a României merită din plin să-și recapete locul în istorie.

Am văzut recent premiera piesei de teatru „Ileana, Principesă de România”, dramatizată după romanul „Trăiesc din nou”, publicat în 1951 de principesa Ileana. Nu este nici o exagerare când vă spun că publicul avea lacrimi în ochi la finalul spectacolului, în timp ce aplauzele au curs 20 de minute, timp în care, pe un ecran, erau proiectate imagini din viața prințesei.

Spectacolul omagiază memoria principesei Ileana a României, Arhiducesă de Austria (1909-1991), cu o viață ce s-a desfășurat între îndatoririle princiare şi viața de familie, cu o dăruire de sine desă­vârșită în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, cu exilul forțat și dorul după țara pe care a iubit-o atât de mult și cu viața trăită în rugăciune după intrarea în monahism.

Felul în care a trăit această fiică a Regelui Ferdinand și a Reginei Maria arată cât de bine și-a înțeles menirea în lume, cât de devotată a fost poporului român, dar și cât de mult L-a iubit pe Hristos, încât, de la vârsta de 52 de ani, în exilul american, a devenit monahie cu numele de maica Alexandra. Emoția puternică a acestei vieți a fost adusă pe scenă de Liana Ceterchi, într-un spectacol de tip one woman show, vreme de aproape două ore. Momente din viața de copil, în vremea refugiului la Iași al Familiei Regale în anii Primului Război Mondial, moartea fratelui mai mic Mircea, propria nuntă de la Sinaia cu prințul Anton de Habsburg, aducerea pe lume a celor șase copii, activitatea de soră pe front, moartea mamei sale, șicanele făcute de fratele său, Carol al II-lea, îndepărtarea de România sa dragă odată cu venirea comuniștilor la putere, exilul care a urmat după 1948, la abdicarea Regelui Mihai, intrarea în viața monahală. Toate acestea au fost atât de sugestiv și convingător puse în scenă, încât piesa de teatru s-a transformat într-o veritabiă lecție de istorie.

Faptul că Liana Ceterchi s-a apropiat de viața acestei prințese române nu este întâmplător. Mărturisea că a crescut și s-a format în comunism, când în manuale regalitatea era ponegrită și mincinos prezentată. Când a descoperit însă adevărul din cărțile publicate după 1990 pe această temă, în memorii, jurnale, biografii, cărți de istorie, a fost complet uimită. S-a hotărât ca, în acest an al Centenarului Marii Uniri, să aducă în atenția tuturor faptele principesei. Proiectul său este realizat prin Asociaţia Femeilor din Teatru „If…/…Dacă” pentru Femei, în parteneriat cu alte instituții culturale. Spectacolul este itinerant, jucându-se nu doar în săli de teatru, ci și în spații neconvențiale, scenariul fiind semnat de Edith Negulici, iar regia de sunet și video de Luca Achim și Teodora Toader.

Slujirea aproapelui și a lui Dumnezeu

Principesa Ileana de România s-a născut la 23 decembrie 1909, la București, în sunetul a 21 de salve de tun, ca un copil regal. La 21 ianuarie 1991, pleca la Domnul în murmurul rugăciunilor rostite la Mănăstirea „Schimbarea la Față” din Elwood, Pensylvania, SUA, pe care a fondat-o și a cărei stareță a fost până la sfârșitul vieții. S-a bucurat de o educație aleasă, limbi străine a învățat de mama sa, Regina Maria, muzică de la George Enescu, istorie de la Nicolae Iorga, artă plastică de la Ion Jalea și Jean Steriadi.

A fost pasionată de iahting și a obținut brevetul de căpitan de cursă lungă, fiind singura femeie din România cu această calificare. A fost crescută în dragoste de România, de neamul nostru și de credința ortodoxă. Ea și prințul Anton de Habsburg au locuit la început în Austria, iar când țara a fost anexată Reichului german, în 1938, naziștii le percheziționau adesea castelul, pentru a preveni eventuale comploturi dinastice. În acea perioadă, prințesa Ileana a început un curs de instrucție pentru Crucea Roșie, pentru a cunoaș­te munca de infirmieră. Când a aflat că la Viena se află într-un spital militar un ofițer român rănit, l-a vizitat, dar constatând că, de fapt, sunt 30 de soldați români răniți, i-a ajutat pe fiecare cum a putut. Acesta a fost începutul slujirii ei față de soldații români și față de România. Pentru românii răniți care urmau să fie operați, a organizat la Sonnberg un spital care a devenit operațional în aprilie 1943. În vara acelui an, Ileana a venit în România, unde s-a întâlnit cu oficialii Crucii Roșii pentru a discuta despre extinderea muncii sale în folosul soldaților români. S-a consultat cu prințul Barbu Știrbey, vechiul sfătuitor al mamei sale, Regina Maria. Îi era greu să trăiască în Austria, unde îndoctrinarea nazistă era de nesuportat și se simțea datoare să-i ajute pe cei care sufereau acolo, dar și de România o durea sufletul. Nu știa ce să facă. Știrbey i-a pus atunci întrebarea: „Trebuie să te hotă­răști ce ești: austriacă, nemțoaică sau româncă?” A răspuns cu toată inima: „Sunt româncă!” Un an de zile, principesa a făcut mai multe călătorii în România în slujba misiunii pe care și-o asumase, iar în cele din urmă, în primăvara lui 1944, și-a adus cei trei copii mici la Bran (Dominic, Maria Magdalena și Elisabeta), ceilalți trei, mai mari, fiind deja înscriși la școli din Brașov încă din septembrie 1943. A început să lucreze la Crucea Roșie din Brașov, servind ceai cald și mâncare la cantina gării solda­ților sosiți cu trenul. A ajutat la înființarea unui spital al Crucii Roșii, inaugurat pe 10 mai, de Ziua națio­nală a României. A înființat lângă Castelul Bran spitalul „Inima Reginei”, în onoarea mamei sale, tot cu scop caritabil.

Forțarea Regelui Mihai de către comuniști să abdice la 30 decembrie 1947 și ordinul ca membrii familiei regale să plece din țară definitiv au lăsat răni adânci în inima Principesei Ileana. Exilul său și al familiei a fost mai întâi în Elveția, apoi în Argentina, dar nu au fost bine pri­miți decât în America. Aici a vorbit în conferințe despre situația grea și nedreaptă din România. Viața a încercat-o greu pe prin­țesă, dar era obișnuită cu greu­tățile. Di­vorțul, moartea fiicei sale Maria Minola, a ultimului soț, dar și credința sa profundă în Dumnezeu au făcut-o să aleagă calea monahismului. A fondat mănăstirea ortodoxă de maici din Elwood City pe când avea 52 de ani. Pentru dorul de România luase de leac o mână de pământ pe care l-a purtat peste tot cu ea. Maica Alexandra a venit o sin­gură dată în România după plecarea comu­niș­tilor, în 1990, la 81 de ani, cu câteva luni înainte de a pleca spre Împărăția lui Dumnezeu.