Poeziile religioase ale poetului Mihai Eminescu

Eminescologii, cei ce au abordat în scrierile lor subiectul muzicii în poezia lui Eminescu, vorbesc despre poet ca de un bun cunoscător al muzicii, care avea un simț muzical și o ureche muzicală perfecte; grație acestor calități native, poetul a dat cantabilitate și muzicalitate versurilor sale, care i-ar scuti pe compozitori de a pune melodii versurilor sale. Cu toate acestea, mulți compozitori s‑au remarcat cu melodii pentru unele poezii ale lui Eminescu. Se vorbește chiar de o punere în valoare a versurilor care au fost împodobite cu diferite melodii, în diferite genuri de muzică, în special liedul și romanța. Acest subiect este destul de vast și complicat, în același timp, în contextul în care se vorbește nu numai de multe genuri de muzică pentru creațiile lui Eminescu, ci chiar și de muzica sferelor, despre care Eminescu nu era străin.

Însă un subiect muzical mai puțin prezent în interesul și opera lui Eminescu este cel religios‑bisericesc, dar totuși nu absent. Știm că la începutul căutărilor sale, împreună cu echipa culegătoare de folclor, Eminescu era interesat și de muzica de strană, muzica bisericească. Această muzică a fost prezentă în viața sa datorită participării de multe ori la slujbele bisericești în biserica familiei din Ipotești, dar și prin frecventele sale vizite și pelerinaje la mănăstiri ca Agafton - unde avea trei mătuși monahii, Neamț - unde s‑a spovedit și împărtășit, Putna - unde a participat la Serbarea tuturor românilor din 1871, Nechit - unde dăinuie și acum casa în care a locuit, Aroneanu - acum biserică de parohie, lângă Iași etc.

Așa se face că în opera eminesciană se află și câteva poezii prin care autorul transminte o stare de rugăciune, două dintre ele având chiar acest titlu: Rugăciune, exprimând invocarea adresată Protectoarei drept‑credincioșilor, Preacurata Fecioară Maria; iar alta, adresată tot Sfintei Fecioare Maria, intitulată Răsa(r)i asupra mea. Acestea exprimă strigătul plin de nădejde al dreptcredinciosului Mihai către cea care reprezintă speranța de mijlocitoare la Dumnezeu, ca și pentru mulți oameni aflați în impas, în momentele de cumpănă în viața sa zbuciumată.

Deși religiozitatea transpare din întreaga operă a lui Mihai Eminescu, totuși, din categoria poezii religioase, pe lângă cele trei amintite, mai fac parte două poezii legate de două mari sărbători, praznice împărătești: Nașterea Domnului și Învierea Domnului. Ne amintim dintr‑un tablou de perete de imaginea cu Ștefan cel Mare aflat pe patul de suferință în ultimele sale zile de viață pământească. Deasupra căpătâiului său îl străjuiau două icoane, două praznice de mare importanță ca semnificație: Nașterea Domnului și Învierea Domnului, pentru că viața omului se desfășoară între naștere și înviere pentru veșnicie. La Eminescu este aceeași situație, sub o altă formă, poetică. Este vorba de versurile: Colinde, colinde și Învierea, din care am ales un fragment pentru exemplificare.