Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Cultură Verbul său, rodul trăirii în flacăra iubirii de adevăr

Verbul său, rodul trăirii în flacăra iubirii de adevăr

Un articol de: Augustin Păunoiu - 19 Ian, 2020

Redus la esență, un neam dăinuie în istorie prin limba și credința lui. El își poate pierde vremelnic teritoriul, resursele, dar dacă cele două invocate la început lipsesc, acel popor este condamnat la extincție. Aplicat la noi, atunci când spunem limba română, spunem Eminescu, iar când ne referim la credință, mărturisim Ortodoxia. Interviul cu scriitorul Mihai Gheorghiu, director general adjunct la Muzeul Țăranului Român, este unul incomod pentru cei care nu-l iubesc pe Eminescu. El ne arată motivele pentru care opera marelui poet este astăzi multora atât de inadecvată.

Cine parcurge jurnalistica lui Eminescu realizează un lucru. La fel ca şi în poezie, gândurile, intuițiile autorului rămân etern valabile. Ce credeți, domnule Mihai Gheorghiu, că dă această rezistență la timp întregii opere eminesciene?

Eminescu este astăzi obiectul unei negări tenace. Eminescu este considerat o apariție de rău augur pentru întreaga cultură românească, este citit doar în cheia demitizării și a corectitudinii politice, este acuzat și denigrat continuu în încercarea mereu reluată de a fi evacuat din canonul literar și cultural național. Problema este că Eminescu este creatorul limbii române moderne, cel care a pătruns în magma fierbinte a acestei limbi și a spiritului și sufletului pe care ea le întrupează, creând forme și substanțe ale expresiei care au dezmărginit această întrupare. Creația sa nu poate fi receptată doar la nivel estetic, genial de altfel, ci este obiectivată, solidificată în substanța limbii și gândirii unui întreg popor. Poezia creată de Eminescu este un lirism absolut, limba acestei poezii este paradisiacă, este ca o miere groasă străbătută de lumina soarelui, esența sa este muzicală. Aici, la acest nivel trebuie receptat și învățat Eminescu, pentru a putea măcar percepe misterul cuvântului eminescian.

Opera politică este o reflexie a spiritului de luptător, de om politic, este expresia unei înalte conștiințe morale și politice, a unui om care avea sentimentul demnității absolute a poporului român, care nu practica niciodată disprețul pentru națiune, indiferent de epoca istorică, fastă sau nefastă, prin care aceasta trecea. Unele poziții eminesciene par astăzi poate prea tranșante, prea dur exprimate, dar verbul său a fost întotdeauna rodul unei trăiri în flacăra iubirii de adevăr. Polemica sa antiliberală, de exemplu, este perfect consonantă cu pozițiile conservatoare și „reacțio­nare” ale epocii, epocă în care liberalismul avea opozanți multipli și tenace în Europa. „Medievalismul” său nu este decât reacția unui spirit conservator la progresismul dezlănțuit al epocii frazeologiei cațavencilor de multiple obediențe. Cuvântul său este și aici cuvântul unei perfecte ones­tități și a unei iubiri absolute și nedezmințite pentru România, ceea nu i se va putea ierta niciodată. 

Politica adevărată este arta nobilă a iubirii și slujirii cetății

„Avem nevoie de oameni ai faptei pe care să nu-i orbească nici șansele, nici aurul, nici stelele și ordurile mari care se pun pe inime mice”, scria redactorul-șef de la ziarul „Timpul“. Pornind de la intuițiile lui, cum ar trebui să ne raportăm la noi înșine? Dar la Europa?

Eminescu exprimă în opera sa măsura cea mai limpede a mizeriei noastre cotidiene, a lipsei oricărei griji autentice pentru moștenirea acestei țări. Unii cred deja că România este o excres­cență malignă care trebuie eliminată, abolită, care au a priori rușinea de a se fi născut aici, așa că urăsc totul. O teribilă ură de sine este răspândită astăzi. Depolitizarea masivă a societății românești conduce la o indife­ren­ță, la crearea complexului de turmă care nu are nici măcar ideea că ar putea ridica pretenția la participarea la buna guvernare, și asta, în condițiile unei așa-zise democrații funcționale. Adevărul este că democrația nu poate exista fără educație și fără demnitate, fără conștiință istorică și națio­nală, fără modele exemplare, fără politică responsabilă făcută de oameni responsabili, fără elite autentice, nu doar alcătuite din păpuși perfect manevrabile. Eminescu îi învață pe cei care îl mai citesc, chiar și pe cenzorii săi, că politica este o artă nobilă a iubirii și slujirii cetății, că nu poate fi doar sofistică, manipulare și crimă.

Europa nu poate rămâne doar o utopie birocratică aseptică, va trebui probabil să găsească calea de a reîncepe să vorbească popoarelor, națiunilor și culturilor care o compun. În ultimă in­stan­ță, succesul economic nu poate fi doar el singur expresia civili­zației europene, nu putem sacrifica birocra­ției și progresismului chiar totul, cultură, civilizație, tradiție, istorie.
 
Supus necondiționat față de două mari iubiri: neamul și credința

Din canonul cultural românesc actual nu ar trebui să lipsească literatura secolului al XIX-lea, afirmă scriitorul Mircea Platon. Cu toate acestea, eludările voite sunt atât de flagrante, încât stai și te întrebi care sunt reperele culturale după care se pot ghida tinerii în școala de azi și cât de bine îi orientează pe aceștia spiritual, mental?

Secolul al XIX-lea este marele secol al primei modernizări românești, a dat naștere unor genii culturale, științifice și politice, unei pleiade întregi de eroi civilizatori pentru modernitatea românească. A fost mai puțin fericit, într-adevăr, pentru legătura dintre Biserică și stat, pentru cu­noașterea de către moderni a marii Tradiții ortodoxe, dar lucrurile se vor echilibra în perioada interbelică. Marele secol al culturii și civilizației moderne și contemporane, după scuturarea jugului de lemn al Porții Otomane, se situează între 1848 și 1948. Revizitarea secolului XIX românesc, și nu numai, este vitală pentru a arăta evidența con­struc­ției culturale, economice și politice naționale în fața celor ce neagă tocmai evidența. Cu toții avem de învățat de la marele secol XIX. 

Este Eminescu astăzi la ­modă? 

Eminescu nu doar că nu mai este la modă, dar dispare, este evacuat din propria lui casă, literatura română. Fenomenul este o monstruozitate, dar nu supără pe nimeni, este trecut la normalitatea care face ravagii. Când vom rade tot, când ne vom elibera de tot, de trecut, de istorie, de cultură, vom fi sclavii perfecți, obiecte ale vidului birocratic universal. 

Ca jurnalist, Eminescu, deși declarat conservator în opinii, a fost incomod pentru absolut toate partidele politice ale vremii în care a trăit. Doar față de două lucruri s-a supus necondiționat: dragostei de țară și credinței în Dumnezeu. Pe ele nicicând nu le-a atacat, nu le-a negat, ci le-a manifestat în tot ceea ce a scris. 

„Naționalitatea trebuie să fie simțită cu inima și nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte și se respectă adânc se pronunță arareori”, dar și „istoria omenirii e desfășurarea cugetării lui Dumnezeu”. De ce pentru intelectualitatea românească contemporană aceste două aspecte: patriotismul și credin­ța, sunt neglijate, ba chiar denigrate? Te poți numi intelectual atunci când te declari ateu și lupți împotriva neamului tău?

Intelectualii modernității sunt ființe pluriforme, au o mie de chipuri și o mie de voci, este o categorie fluidă care a dat umanității și eroi, și criminali. Ateismul este o afacere de familie a intelectua­lității europene din secolul XVIII până astăzi. „Gott ist tot” este marea afirmație a nihilismului mo­dernității, singura afirmație care a putut mobiliza uniform conști­ința intelec­tualității europene, urmată îndeaproape de afirmația „mesianică” a comunismului mondial. Intelectualul creștin este pentru această „tradiție” a moder­nității un oximoron, conștiința creștină este astăzi practic refuzată intelectualului contemporan. Dar nu este nici o problemă, la sfârșitul timpului nu va rămâne din noi decât creștinul, intelectualul va pieri topit în flacăra timpului care se stinge ca o lumânare.

Citeşte mai multe despre:   Mihai Eminescu