Dascălul de religie, pedagog spre Hristos

Religia are un rol esenţial în cadrul sistemului public de învăţământ românesc. Ea este cea mai bună pârghie de educaţie, întrucât vizează omul în integralitatea lui. Două dintre aspectele majore pe care le are în vedere sunt: originea şi mai ales finalitatea omului, ceea ce presupune o înţelegere a existenţei sale pe pământ şi o împlinire a rostului acestei existenţe. Modul de comportare a lui între origine şi finalitate este, de altfel, cel care condiţionează împlinirea scopului existenţei sale în lume.

Religia a fost şi rămâne un factor şi un mediu de formare a omului. În cadrul orei de religie, prin cunoaşterea învăţăturii de credinţă creştină, se urmăreşte educarea comportamentului moral al elevilor, formarea caracterului uman. Valorile oferite de educaţia religioasă sunt extrem de necesare, mai ales în această perioadă de secularizare a societăţii româneşti, întrucât ele reprezintă pentru elevi un reper spiritual esenţial şi un liant existenţial între toate cunoştinţele teoretice, dobândite prin studiul celorlalte discipline. Religia îl învaţă pe copil şi pe tânăr iubirea faţă de Dumnezeu şi de oameni, credinţa, dreptatea şi recunoştinţa faţă de părinţi şi faţă de binefăcători, sfinţenia vieţii, binele comun şi frumuseţea sufletului uman, cultivat şi îmbogăţit prin virtuţi. Predarea religiei în şcoală are valenţe educaţionale deosebite prin rolul ei formativ, întrucât reduce efectele negative ale crizei contemporane de identitate şi de orientare, propune modele viabile de bunătate, de sfinţenie şi oferă totodată tinerilor repere în viaţa de familie şi în societate. Educaţia religioasă reprezintă un factor de comuniune şi de stabilitate în societatea românească, prin aceea că apără şi promovează identitatea spirituală şi demnitatea persoanei care trăieşte azi într-o lume din ce în ce mai fragmentată din punct de vedere spiritual şi social. Religia fiind lumina vieţii, expresie a comuniunii de iubire cu Dumnezeu şi cu oamenii, evidenţiază valoarea eternă a faptelor bune şi promovează comuniunea între generaţii prin valorile perene ale credinţei cultivate şi transmise. Nici un învăţământ şi nici o pedagogie nu constituie un fundament în sine, circumscris unui moment actual, ci se bazează pe gândirea şi pe experienţa acumulată în timp, fiind rodul unor generaţii întregi de pedagogi. De aceea, trebuie să legăm totul, să luăm din trecut elementele de valoare pentru a le aplica în prezent, ducând astfel mai departe tot ceea ce este bun.

Scopul educaţiei religioase este să pregătească sufletul pentru viaţa viitoare

Dumnezeu îl cheamă pe om să crească de la chip la asemănarea cu El (Facere 1, 28), să urmeze din fragedă vârstă un parcurs ascendent spre cunoaşterea Lui, prin comuniune cu El, în iubire. Pentru educatorul creştin, învestirea de către însuşi Învăţătorul Suprem cu puterea de a învăţa aduce o responsabilitate care se amplifică pe măsură ce acesta conştientizează că misiunea lui nu este una oarecare.

Profesorul de religie nu are numai datoria de a transmite copiilor cunoştinţe religioase, el trebuie să aibă conştiinţa apostolatului său, a faptului că este ucenic al lui Hristos, că este propovăduitor al Evangheliei, de la catedră. El trebuie să se străduiască să lumineze mintea copilului prin cunoaşterea lui Dumnezeu, să-i încălzească inima prin iubirea de Dumnezeu şi să-i îndrume voinţa spre împlinirea poruncilor Lui. Scopul muncii educatorului trebuie să fie zidirea în fiinţa fiecărui elev a unei făpturi noi, renăscute prin harul lui Dumnezeu şi prin strădanie personală. Pentru aceasta, se cuvine ca profesorul de religie să cunoască bine şi să aprofundeze învăţătura creştină, să cerceteze Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, dar mai ales să privească necontenit la Domnul Hristos, Învăţătorul prin excelenţă, cel mai mare pedagog după cum îl numeşte Clement Alexandrinul.

Prin activitatea Sa de învăţător, Mântuitorul a evidenţiat nu doar necesitatea utilizării celor mai potrivite metode educaţionale, ci şi rolul esenţial al educatorului în procesul de formare intelectuală şi spirituală a învăţăceilor.

Nu poţi duce pe cineva acolo unde nu ai fost niciodată

În orice demers educativ, dar mai cu seamă în cel religios, elevul participă activ în măsura în care recunoaşte în dascălul său un îndrumător care-l acceptă din iubire, aşa cum este el, îl sprijină în eforturile sale şi-l ajută să înţeleagă şi să depăşească nereuşitele de moment. Suportul unei astfel de atitudini îl reprezintă trăirea religioasă a profesorului, impusă de exigenţa profesiei de îndrumător pe cale, de experienţa sa personală, întrucât nu poţi duce pe cineva acolo unde nu ai fost niciodată. Dacă nu ai parcurs drumul respectiv, nu poţi conduce pe altcineva pe acel drum. Ghid poate fi doar acela care a parcurs drumul. Pedagogul este bun numai atunci când trăieşte pedagogia şi împlineşte chemarea pe care o are. Cel care nu arde ca o lumină într-o biserică, acela nu e pedagog, pentru că pedagogia nu se învaţă, se trăieşte. A fi pedagog înseamnă a te face plăcut copilului. Fără o metodă didactică bine însuşită, un educator nu va reuşi, căci pedagog nu este cel care are multe cunoştinţe, dar nu ştie să le aplice, ci acela care trăieşte pedagogia şi o transpune în practică.

Învăţământul religios, spre deosebire de celelalte obiecte de studiu, se adresează întâi inimii şi mai apoi gândirii. Între cele două nu există antinomie, ci ele se împletesc în mod armonios, spre a forma adevăratul om, inima fiind lăcaşul iubirii, iar raţiunea cel al ştiinţei. În porunca Sa, Hristos a pus pe primul loc inima, pentru că inima este necuprinsul tainei personale a omului. Mintea reflectă starea inimii noastre, întrucât, aşa cum spunea Domnul Hristos, gândurile ies din inimă (Mt. 15, 19). Într-o persoană transfigurată prin lucrarea Duhului Sfânt, mintea şi inima se unesc şi devin una, după fire. Aceasta este inima curăţită, trezită prin har şi printr-o viaţă trăită potrivit Evangheliei. În acest sens, cultivarea virtuţilor devine o sarcină aflată dincolo de orice sistem educaţional.

Cunoştinţe, dar şi formarea deprinderilor

În societatea postmodernă, criteriul cunoaşterii este socotit a fi abilitatea intelectuală, acel cumul divergent de cunoştinţe fără relevanţă în practica de zi cu zi. În realitate însă, judecăţile morale şi spirituale ies din inimă. În educaţia duhovnicească a copiilor, prima grijă a dascălului nu ar trebui să fie aceea de a le spori cunoaşterea prin transmiterea de cunoştinţe teoretice, ci de a atrage harul asupra lor, prin viaţa şi rugăciunea sa, şi a lăsa astfel inima fiecărui copil să se alipească de Dumnezeu. Cu cât educatorii dobândesc mai mult har, mai multă înţelepciune, cu atât activitatea lor didactică devine mai rodnică. Discuţiile teologice cu elevii sunt o mică parte a educaţiei creştine. Rugăciunea, ca atragere a harului lui Dumnezeu, e o dimensiune fundamentală a preocupărilor noastre orientate spre copii, chiar şi atunci când ei nu sunt împreună cu noi.

Prin urmare, pentru buna reuşită a educaţiei religioase este nevoie ca educatorul creştin - factorul cel mai important al educaţiei - să corespundă anumitor cerinţe. Fără profesori de vocaţie, nici cea mai bună organizare a învăţământului, nici cele mai potrivite metode şi mijloace nu preţuiesc nimic. Datorită faptului că profesorul este cel care influenţează decisiv educaţia elevilor, acesta trebuie să aibă o personalitate deosebită. Fără a i se cere să fie desăvârşit, el trebuie să dovedească o permanentă strădanie spre a-şi contura personalitatea, să tindă neîncetat spre desăvârşire. De aceea, pentru un bun educator se cer atât calităţi intelectuale şi fizice, cât mai cu seamă calităţi morale şi spirituale.