De 25 de ani, într-o frumoasă misiune

Nu știu cum a trecut timpul, dar știu că a trecut frumos, căci zilele trecute m-au întrebat copiii mei, de 14 și 15 ani: „Mami, ce ți-ar fi plăcut să faci dacă nu ai fi fost profesoară de religie?” Am stat puțin pe gânduri și le-am spus că nu mă văd făcând altceva. Mi se potrivește ca o mănușă, îmi place, mă ajută Dumnezeu să fac față în orice situație, iubesc copiii și simt iubirea lor, fiecare nouă generație este încă o provocare ce mă obligă să mă dezvolt… ce să-mi doresc mai mult?

În școala în care îmi desfășor activitatea (Școala Gimnazială „General Eremia Grigorescu”, București) sunt titulară de 15 ani și nu m-am speriat deloc atunci când mi s-a spus, la repartiție, că aceasta este o școală foarte grea. M-am mirat, ce să fie greu, e doar o școală generală!? Dar, pe parcurs, am simțit greutățile din plin. În această școală ești, de multe ori, mamă sau tată pentru copiii care nu au avut bucuria să-și cunoască părinții, pentru copiii din familii dezorganizate și pentru cei din centre de plasament. Uneori, la anumite clase, am evitat să parcurg lecțiile despre responsabilitățile părinților față de copii, ca „să nu răsucesc cuțitul în rană”, cunoscând suferințele elevilor respectivi.

E adevărat că în primii ani de activitate în această școală mi-a fost greu, veneam acasă afectată de aceste situații, îmi îmbrățișam copiii și-L rugam pe Dumnezeu să aibă grijă de toți: și de ei, să se descurce cu greutățile, și de mine, să pot fi ce trebuie pentru fiecare în parte. Nu aș fi reușit dacă nu m-ar fi ajutat colectivul, un corp profesoral de excepție care-ți transmitea prin simplul zâmbet, în treacăt, pe holurile școlii: „Știm, la fel de greu e și pentru noi!” Cu timpul m-am călit și de fiecare dată când am parte de un elev mai obraznic încerc să aflu întâi care-i durerea sufletului său. În felul acesta, dacă nu treci la observații, ceartă sau pedeapsă pentru comportamentul neadecvat, îl câștigi de partea ta, ți-l faci prieten, se mai cumințește, căci se simte înțeles și se rușinează. Astfel, nu va mai pedepsi pe oricine din cauza adulților din viața lui, care l-au chinuit ori l-au privat de iubire. Căci aici e totul, în iubire! Lipsa ei urâțește, otrăvește suflete nevinovate, întristează. Cu aceste suflete lucrează profesorul, încercând să le lumineze calea spre o viață frumoasă și bună, arătându-le că răul poate fi schimbat în bine.

Desigur, există și copii proveniți din familii complete, normale, pe care este foarte ușor să-i redresezi când au un derapaj, amintindu-le doar de colegii mai puțin favorizați. La început, credeam că cei mai necăjiți se vor supăra dacă-i dau drept exemplu. Dar, dimpotrivă, nu se supărau pentru faptul că cineva spunea cu voce tare că viața lor e grea și totuși vin la școală, că sunt și ei lăudați chiar dacă nu au fost niciodată în vacanță...

Există, de asemenea, copii de excepție cu care poți merge la concursuri, dornici să afle cât mai multe, să se autodepășească, elevi creativi care te inspiră să fii lumina călăuzitoare, să valorizezi pe fiecare. Astfel mai învăț câte ceva. Cu fiecare nouă generație primesc lecții de viață despre cum poate un elev de clasa pregătitoare să stea peste program cu fratele mai mare, până termină acesta orele, pentru a merge împreună acasă, deoarece părinții muncesc din greu...

Și am ajuns la altă categorie, a copiilor cu părinți foarte obosiți, care muncesc poate mult prea mult și nu mai au timp de petrecut frumos cu ei. Exact acest lucru mi-a mărturisit, zilele trecute, un băiețel de la clasa pregătitoare: „Mama nu suportă să-i spun nimic, se supără din orice și-mi spune că nu mai suportă”. Am încercat să-i spun cum să procedeze ca să aibă o comunicare eficientă cu mama sa: să o întrebe mai întâi dacă poate să-i spună ceva fără să se supere, atunci sau mai târziu. Nu știu dacă am procedat corect, dar copilul a făcut ochii mari și m-a ascultat cu atenție. Însă eu, ca dascăl și mamă, nu pot să nu mă întreb: oare trăim vremuri atât de grele încât un copil de 6 anișori ar trebui să-i ceară o audiență mamei? O mamă ar trebui să fie, mai înainte de orice, MAMĂ 24 din 24 de ore! E cea mai nobilă misiune pe care a dat-o Dumnezeu femeii! Aceasta aș vrea să-i spun mamei copleșite de cotidian sau de stresul serviciului, căci copilașul care mi-a mărturisit mie, unei străine, lucrul acesta de suflet, ca un om mare și resemnat, merită să fie ascultat și ajutat. Aș vrea să o rog pe această mămică să citească puțin despre modelul de mamă al Maicii Domnului, căci Ea este Modelul suprem al oricărei mame. Îmi place să cred că a fost doar o situație care a fost depășită și să-mi îndrept atenția asupra copiilor care iubesc școala și vor să fie mai buni.

Bucuria mea sunt toți elevii școlii, pentru că fiecare face performanță după puterile lui și după timpul și energia pe care pot eu să le dedic lor. Și pentru că pe 13 noiembrie, de Ziua internațională a Bibliei, aveam oră la clasa a IV-a B, iar una dintre lecțiile din manual s-a numit „Biblia și Biserica ne arată calea spre Dumnezeu”, am reușit o mică aniversare a Sfintei Scripturi cu acești minunați copii, care au fost foarte interesați de orice subiect discutat la clasă, încă de mici. Au căutat informații pe internet, au selectat versetele biblice care le-au plăcut din manual și am discutat împreună mesajul acestora, au realizat postere cu evenimentele biblice preferate, au și greșit, dar nu s-au supărat, căci știu că toți oamenii greșesc și pot învăța din greșeli, au avut emoții până la lacrimi la prezentarea pe echipe a proiectelor, în fața clasei, argumentat, ca niște mici apostoli ai lui Hristos.

Bucuria lor, a muncii răsplătite cu aprecierile mele, cu felicitările pentru felul în care s-au implicat, li se citește pe chip. Ei sunt daruri divine pentru părinți, iar eu le spun că și pentru mine sunt un dar divin. La fel cum consider potrivit să mulțumesc fiecărei gene­rații de elevi căreia i-am fost profesor sau diriginte, la finalul clasei a VIII-a, pentru lecțiile pe care mi le-au oferit timp de 8-9 ani. Sunt foarte surprinși, mă întreabă mirați ce am putut să învăț eu de la ei, nu cumva glumesc? Nu glumesc! Îi cunosc de la clasa pregătitoare, îi cresc puțin câte puțin, cu bune și rele, când vine vremea de spovedit ne pregătim cum se cuvine, în fiecare an îi duc la împărtășit, apoi îi duc în excursii, îi preiau ca diriginte în clasa a V-a, când încep să le fiu mamă, prietenă, profesor de religie, consilier, mentor, confident, tovarăș de joacă. Îi duc la teatru, la film, la colindat, la diverse activități care să-i dezvolte frumos și, astfel, fiecare reacție a lor devine o lecție pentru mine. O lecție la care îmi dau eu notă pentru implicarea sau neimplicarea lor, pentru rezultatele la concursuri, pentru fuga de acasă sau izolarea de familie, când aceasta mai apare, pentru căderea în ispită, inevitabilă și pentru școlarii de gimnaziu. Și, cu fiecare lecție primită, devin un profesor mai bun pentru noile generații care ne supun unor provocări pe măsura vremurilor complexe pe care le trăim.