Bucuria copiilor în preajma marilor sărbători ortodoxe o văd cel mai bine profesorii de religie, care sunt de multe ori uimiți de creativitatea celor mici și, în același timp, pot să constate puritatea lor sufletească și emoția lor nealterată. Toate acestea transpar din desenele elevilor, din poezioarele lor sau din compunerile lor cu privire la viețile sfinților, la tradițiile religioase și cele populare de Crăciun și Anul Nou. În așteptarea Pruncului Sfânt care se naște în peștera din Betleem, elevii de la școlile gimnaziale „Geo Bogza” și nr. 7 din sectorul 1 al Capitalei, coordonați de profesorul lor de religie, Ionuț Tarău, și-au propus să ne bucure și pe noi cu ceea ce au desenat și au compus în preajma sărbătorii Sfântului Ierarh Nicolae, a Nașterii Domnului și a Sfântului Vasile cel Mare.
Domnu Trandafir, un învățător model
Alcătuită sub forma unei scrisori nostalgice față de locurile dragi ale copilăriei, dar mai ales față de anii de școală, povestirea lui Mihail Sadoveanu „Domnu Trandafir” aduce în prim-plan chipul unui învățător cu mult farmec. Acest personaj a existat și în realitate, s-a numit Mihai Busuioc, și i-a fost învăţător la școala primară lui Sadoveanu.
Autorul povestirii notează: „Toate patru clasele erau grămădite într-o odaie lungă. Unora din băieţi le da teme, pe alţii îi asculta. Când explica, ascultam toţi; şi istoriile minunate cu Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul le-am ştiut chiar din clasa întâia. Îi scânteiau privirile şi era şi el mişcat când ne spunea despre mărirea strămoşilor. Când făcea un semn cu mâna, aşa, într-o parte, parcă ridica o perdea de pe trecut, şi eu vedeam tot ce spunea glasul lui... Domnu nostru ne-a învăţat rugăciuni, ne-a învăţat cântece care erau aşa de frumoase pentru copilăria şi sufletele noastre, deşi nu le înţelegeam bine; ne-a învăţat să credem şi în alte lucruri, în trecutul şi vrednicia noastră, lucruri pe care mulţi le batjocoreau în acea vreme”, scria Sadoveanu.
Portretul Domnului Trandafir, poate cel mai cunoscut învățător din literatura română, este acesta: „Era un om bine făcut, puţin chel în vârful capului, cu ochii foarte blajini. Când zâmbea, se arătau, sub mustaţa tunsă scurt, nişte dinţi lungi, cu strungă la mijloc. Când ne învăţa cum să spunem poeziile eroice, vorbea tare şi înălţa în sus braţul drept; când cântam în cor, lovea diapazonul de colţul catedrei, îl ducea repede la urechea dreaptă, şi, încruntând puţin din sprâncene, dădea uşor tonul: laaa! - iar băieţii răspundeau într-un murmur subţire, şi aşteptau cu ochii aţintiţi la mâna lui, care, dintr-odată, se înălţa. Atunci izbucneau glasurile tinere, într-o revărsare caldă. Când trebuia câteodată, sâmbăta după-amiază, să ne cetească din poveştile lui Creangă, ne privea întâi blând, cu un zâmbet liniştit, ţinând cartea la piept, în dreptul inimii, - şi în bănci se făcea o tăcere adâncă, ca într-o biserică”.
Scrisoarea către prietenul care află despre minunatul Domn Trandafir se încheie cu revenirea autorului pe meleagurile natale. Vizita la fosta școală, care fusese scoasă din uz, și mutarea învățătorului în lumea celor drepți îl întristează pe Sadoveanu: „Domnu nu mai era nici vesel, nici trist, nici bătrân... După ce şi-a isprăvit cei treizeci de ani de dăscălie, s-a dus unde-i locul tuturor. Câte ceva din sufletul lui a rămas în sufletul multora, dar el nu mai este, şi-a îndeplinit cu anevoie o muncă grea de care nu s-a plâns şi prin care n-a strălucit, - a murit împăcat, ca mulţi alţii, şi acum se odihneşte”. Fiecare dintre noi poartă amintirea dragă a celui sau a celei care ne-a învățat să scriem și să citim. Prin portretizarea atât de sensibilă a Domnului Trandafir, Mihail Sadoveanu a imprimat spre neuitare și chipul învățătorului nostru, al fiecăruia, din clasele primare, față de care avem, cu siguranță, o reală recunoștință.
