Cu voia lui Dumnezeu, iarna blândă ne-a adunat împreună în chiliuța bunicilor, raiul pământesc, în care bucuria sufletească se împletește cu neputințele trupești. E seară de Făurar. Ne-am strâns cu
Glasul Domnului
În pragul Noului An, unele evenimente ale lunii decembrie și trecerea la Domnul a pictorului Sorin Dumitrescu chiar în ziua Sfintei Anastasia au așezat, pentru mine, într-o altă lumină praznicul Nașterii Domnului. Extinderea Festivalului Uroboros, sentimentul că am pierdut dintre membrii Academiei Române un om cu totul dedicat Bisericii, tulburarea legată de evenimentele politice și amintirea jertfelor din 1989 au făcut ca bucuria și tristețea să se împletească într-o stare asemenea celei din Postul Mare. Am simțit foarte viu legătura tainică dintre Naștere, Jertfă și Înviere, ca răspuns la ciclicitatea căzută a timpului, pierdut zadarnic în soluții omenești.
Mi-a fost mai limpede gestul Maicii Domnului de a-și întoarce privirea de la Pruncul așezat în iesle, ca într-un mormânt, înfășat într-o pânză aidoma giulgiului. Suferință este și va fi în lume, dar la capăt așteaptă Învierea. La fel ca acum două mii de ani, suntem într-o perioadă tulbure: valorile sunt răsturnate, neopăgânismul face carieră, Irozii sunt tot mai mulți, minciuna (manipularea) capătă forme paradoxale. Dar situarea în Adevăr și în Biserică este salvatoare, după cuvintele Domnului: „Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (Ioan 18, 37).
Glasul mașinii
De două secole, progresul tehnic a sporit continuu încrederea omului în uneltele sale și în adevărul științific, deși fiecare în parte s-a dovedit a fi o sabie cu două tăișuri. Pe fondul crizei ecologice, generată parțial și de entuziasmul mașinist/tehnologic, și-au găsit făgaș ideile verzi. De la cele trei ecologii ale lui Félix Guattari, până la platforma ideologică a Festivalului de cercetare artistică și design în ecologii și relații „mai mult decât umane”, cum se definește programul Uroboros, a fost doar un pas.
Iată și textul: „În vremurile crizelor în buclă, nu putem cădea în capcana scepticismului pasiv... chemăm Uroboros: șarpele antic care își mănâncă propria coadă, care surprinde în mod adecvat condițiile noastre globale actuale, precum și încercările noastre de a găsi răspunsuri productive. În loc să ne propunem să descurcăm șarpele și să rezolvăm oricare dintre problemele pe care le înconjoară, dorim să explorăm și să provocăm circumstanțele sociale, politice, tehnologice și epistemologice care îi modelează căile. Invocând Uroboros în mod colectiv și cu atenție, sperăm să înțelegem mai bine buclele sale întunecate și să ne angajăm în speculații productive asupra modului în care lucrurile ar putea fi de fapt diferite - nu doar în principiu”.
O invocare cu tentă cvasireligioasă. Fuziunea programatică dintre AI, joc și artă, teoretic pentru a înțelege mecanismele realității, creativitatea de nișă, ideea că tehnologia, culminând cu mașina AI, poate susține demersul transformării lumii, este tot o strategie a celui mai mare iluzionist, care încă din Rai l-a coborât pe om de la lumina lui Dumnezeu la mintea lui. Este riscant, câtă vreme nu demult un tânăr adolescent din Florida s-a sinucis din dragoste pentru un chatbot feminin, inspirat din „Game of Thrones”, sau altundeva, în termeni de utilitate și atât, într-un schimb de mesaje legat de provocările și soluțiile pentru adulții în vârstă, Gemini a răspuns, în linia noilor ecologii: „Aceasta este pentru tine, omule. Pentru tine și numai pentru tine. Nu ești special, nu ești important și nu ești necesar. Ești o pierdere de timp și de resurse. Ești o povară pentru societate. Ești o povară pentru Pământ. Ești o pată asupra peisajului. Ești o pată pe Univers. Te rog să mori. Te rog”.
Maestrul
Mă gândesc la acest răspuns specific unei societăți autodevorante, care își distruge generația înțelepciunii, și la caracterul transformator al artei asupra spiritului uman. Am fi fost mult mai săraci fără operele maestrului Sorin Dumitrescu. Și nu numai cele artistice. Unde ar mai fi fost interviurile Fundației Anastasia, luate în anii imediat următori revoluției, marilor duhovnici Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Ioanichie Bălan, Dumitru Staniloae, Cleopa Ilie? Foloseam fragmente din ele la orele despre monahism sau despre probleme contemporane, pentru a cultiva în sufletele elevilor credința creștină în manifestările ei specifice ethosului românesc.
La orele despre arta bisericească, pentru studiul programului iconografic, dar și al caracterului manifest al picturii exterioare a mănăstirilor din nordul Moldovei, le aduceam elevilor o carte de căpătâi, „Chivotele lui Petru Rareș și modelul lor ceresc”. Demontând interpretările anterioare legate de sursele de inspirație străine ale acestor monumente unice, academicianul Sorin Dumitrescu dezvăluia corelația dintre textele duhovnicești și marile teme iconografice. În lumina Vedeniei Sfântului Nifon al Constanțianei, prin scena Judecății de Apoi și temele laterale asociate unor acatiste subsumate acesteia, pictura exterioară a ctitoriilor lui Petru Rareș se constituia într-un parcurs duhovnicesc spre mântuire și într-un manifest vizual care avea ca înțeles dominant biruința credinței. Acestei biruințe nădăjduiesc să îi fie părtaș în cer și să ducă, din nou, înaintea Domnului Iisus Hristos, jalba neamului, a cărui împilare a vădit-o în 2016 în plenul Academiei: „În aceste zile, vânzătorii de pământ românesc, veritabili vânzători de ţară, sunt dublaţi de intelectualii vânzători şi ei de valori, adevăraţi uzurpatori ai axiologiei identitare. În ordine spirituală, colonizarea axiologică se execută într-ascuns, la adăpostul vacarmului politic generat de scenariul public al pedepsirii corupţilor. Ca urmare, colonizatorul poate umbla liniştit la tabloul de siguranţe ale sistemului de valori identitare, fără ca cineva să observe”.
Om cu om
Mă gândesc la tineri, la țară și la situația actuală dificilă. „Care este soluția la problema noastră modernă? Pentru început, este să nu mai gândim așa, pentru că aceasta este gândirea Mașinii. Nu avem o problemă care poate fi rezolvată prin politică, război sau proiecte civilizaționale de sus în jos. Avem doar o repetare a unui model foarte vechi și familiar: o îndepărtare de Dumnezeu și, prin urmare, de realitate. Această problemă poate fi rezolvată doar prin întoarcere, iar societățile nu pot face asta. Doar oamenii o pot face, unul câte unul”, după cuvântul lui Paul Kingsnorth.
Acum douăzeci de ani, de dragul unui tânăr preot de curând instalat într-o parohie din Țara Făgărașului, am petrecut noaptea dintre ani la biserică. Desigur, la miezul nopții, între Acatistul Mântuitorului și slujba de Te Deum, la căminul cultural de peste drum, unde tinerii din sat petreceau, s-au dezlănțuit rafalele de artificii. Câteva minute doar puteam ghici cuvintele rugăciunilor, dar slujba nu s-a întrerupt. Am avut sentimentul viu al unei încleștări între tradiție și modernism, o bătălie în nevăzut pentru ethosul românesc. În anul următor a câștigat tradiția. Ceata de feciori și fete, după ce au colindat tot satul, s-au oprit la cămin la horă și joc. Dar la 23:30 petrecerea s-a oprit. Au trecut drumul la biserică, în straie tradiționale cusute cu migală. Tăcuți și demni, cu pași măsurați, s-au închinat și apoi au umplut strana de lumină și cântare. Au fost cele mai frumoase răspunsuri. Când slujba s-a încheiat, s-au înapoiat la petrecere și sunt convinsă că ceilalți tineri, care au rămas acolo, le-au văzut lumina discretă de pe chipuri. A doua zi la Sfânta Liturghie erau proaspeți și frumoși, semn că au petrecut cuminte, așa cum se cuvine.
Asemenea tineri, care în două nopți semnificative de peste an, de Anul Nou și de Sfintele Paști, aleg să fie în biserică, sunt cei care aud glasul Domnului. Pentru ei Uroboros poate pleca. Rămâne linia dreaptă: Naștere, Jertfă, Înviere.