Pacea şi bunurile ei

La orizont, astrul părea un Arhan­ghel. Tainic porni să ţină cale învăţaţilor magi veniţi din depărtările Răsăritului pentru a se închina adevăratului Răsărit. Şi iată, Îl aflară în staulul strâmt şi rece din Betleem, lângă asin şi mioare. O, ce veste minunată... Maica Fecioară Îl privea cu o iubire ce trecea dincolo de timpul pământesc, ştiind în inima ei că pe braţe poartă Cerul însuşi. Deasupra lumii, îngerii ca neaua colindau: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, ­între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14).

Coline de piatră, singurătate, cărări frânte în nisipul răzleţit de trecerile repezi ale vântului uscat: Pustiul Egiptului... De la ieslea păstorilor şi până la glorioasa Lumină a mormântului gol, istoria mântuirii noastre a trecut şi pe acolo, prin acele zbateri neliniştite ale arşiţei din zările deşertului: aevea călătorea bătrânul Iosif, însoţind „Pruncul şi pe mama Lui” (Matei 2, 14) pentru a se împlini, după dumnezeiască voie, cuvântul profetului Osea: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (cap. 11, 1).

...alte veacuri şi alţi paşi aveau să străbată acelaşi pustiu prea puţin îngăduitor faţă de cei nedeprinşi cu întinderea lui fierbinte aparent lipsită de orice frumuseţe. Se iveau zorii secolului IV creştin când, pentru ei, tăcuţii râvnitori după desăvârşire, acest spaţiu aspru trupului deveni sufletului un Rai în care Evanghelia se trăia plenar, un Tabor a cărui înălţime creştea înlăuntrul lor ca o neîntreruptă teofanie şi ca o scară cu un capăt întors spre nevoinţele ascezei şi cu celălalt sprijinit de pragul cerului. Pavel Tebeul, Antonie cel Mare, Atanasie cel Mare, Macarie Egipteanul, Grigorie Teologul, Pahomie, Efrem, Sisoe, Pafnutie, Isidor, Visarion, Ioan Cassian... Fiecare, un Avva iubitor al Cuvântului şi nu al cuvintelor. Împreună, asceţi „înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Matei 10, 16), străini şi smeriţi, însă uriaşi Înainte-mergători ai monahismului răsăritean, având neîncetat feţele îndreptate către Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Iubirea absolută, aşa cum crinii caută mereu spre căldura soarelui de amiază. Erau cei despre care Sfântul Apostol Pavel scrisese mai înainte: „ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 38), astfel încât pustiul deveni locul de unde începea „perfecţiunea cea mai înaltă la care poate ajunge un următor al lui Hristos”, cum afirmase teologul Marcel Viller (1880-1952).

Astăzi, căldura mângâietoare a prezenţei lor încă se simte printre stânci şi, într-un fel tainic, se şi vede mocnind precum focul pe culmea satului în seara Rusaliilor, după străvechea datină. „Noi care pe Heruvimi cu taină închipuim...” Cu adevărat, pare că nici n-au plecat de acolo, din chiliile boltite în spărturi pietroase: Schetia, Nitria, Sinai, Thivaida... Aproape nimic din firescul lumii nu mai păstraseră nici lavrele şi nici materialitatea trupurilor acestor Sfinţi Părinţi ai pustiei, căci Duhul îi transfigurase după chipul şi dimensiunea cosmică a iubirii Sale, făcându-i ulcioare păstrătoare ale apei Sfântului Botez. Şi, de vom lua aminte la învăţăturile lor, pare că aşa este: au ales să lase puţin cerul deoparte şi să rămână încă un veac aici, în mijlocul nostru, pentru a ne încredinţa că cel mai de preţ dar al lumii este Pacea...

„Fericiţi făcătorii de pace...”

Blândă, neprihănită, înţeleaptă, plină de milă, plină de bucurie... Aceasta este Pacea: „poem fără cuvinte”, cum a numit-o poetul roman Horaţiu (65 î. Hr. - 8 î. Hr.), mereu creatoare de valori spirituale, mereu privind spre interiorul inimii cu graţia şi sensibilitatea cu care se întorc primăverile. Lângă ea orice ştiinţă devine insuficientă şi neajutorată în laturile teoriilor ei geometrizate şi reci, pentru că menirea Păcii nu este aceea de a descoperi ceva dincolo de noi, ci de a ne ocroti propriile mistere. Când Pacea ne ţine de mână, întreaga creaţie dobândeşte ordine, sens, coerenţă şi astfel putem vedea toate splendorile lumii strălucind în deplina lor măreţie. Atât de nobilă şi profund determinantă existenţei noastre, Pacea exprimă cel mai profund esenţa şi valenţele mistice ale fiinţei umane încât niciodată nu am dori să renunţăm la ea. Aceeaşi forţă care o înalţă peste ceruri ne modelează şi nouă cugetele, iar viaţa noastră devine „un basm scris de degetele lui Dumnezeu” (Hans Christian Andersen).

Pacea - frumuseţea Universului, într-o neîncetată relaţie cu Spaţiul şi Timpul şi prin acestea, cu sinele nostru de unde începe şi se deschide Împărăţia cerurilor. Spre aceasta, Pacea ne călăuzeşte necondiţionat, aşezând în noi înţelegerea jertfei de sine ca să-i umplem şi pe ceilalţi cu lumina păcii interioare: „nimic nu este mai bun ca pacea în care încetează orice război al celor cerești și pământești” (Sfântul Ignatie Teoforul). O astfel de pace - pură, verticală, transcendentală precum Lumina - ne descoperă chipul real al omului care iubeşte şi nu încetează să-i fie acestuia măsură a sfinţeniei: „când cineva sporeşte duhovniceşte, are înlăuntrul său o stare de bucurie, pace, mulţumire”, spune Sfântul Paisie Aghioritul, iar Sfântul Marcu Ascetul învaţă că neprihănirea restaurează totul în noi atunci când Pacea ne binecuvântează cu surâsul ei: „nepătimirea este pacea şi cei care ajung la nepătimire aceia ajung să aibă pacea lui Dumnezeu în sufletele lor.”

Această Pace ne îmbrăţişează sufletul, îi redă libertatea de a zbura, îl vindecă, îl transformă ca pe-o operă de artă cu tot universul ei bogat într-o diversitate de nuanţe şi emoţii, îl bucură în liniştea iubirii lui Dumnezeu, aşa cum au simţit odinioară şi Sfinţii Părinţi: „O, linişte, jug bun şi sarcină uşoară, care odihneşti şi porţi pe cei ce te poartă pe tine! O, linişte, veselia sufletului şi a inimii! O, linişte, ţarina lui Hristos cea mult roditoare care rodeşti roadele mântuirii!” (Sfântul Efrem Sirul). O, ce bunuri ne sunt puse înainte la cina milei Tatălui ceresc: „liniştea şi pacea - bunurile supreme”, scria părintele Nicolae Steinhardt. Sunt bunuri ale Raiului, căci roadele lor au consecinţe veşnice în conştiinţa omenirii. De aceea, Pacea nu e doar cale spre virtute, ci şi o virtute în sine: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9). Iată, fi-vom după harul bunătăţii Sale fii asemeni dumnezeiescului Său Fiu, Nevăzutul văzut, singurul care, dăruindu-Se pe Sine, ne-a dăruit de fapt adevărata Pace: „Pace vă las vouă, pacea Mea v-o dau vouă” (Ioan 14, 27). Pe chipurile sfinţilor din icoane arde tăcut lumina vibrândă a păcii primită din palmele Lui rănite, sporind taina iconomiei Sale întru mântuirea lumii: „El Însuşi va fi pacea noastră!” - prorocise profetul Miheia (cap. 5, 4), iar Isaia tresaltă de bucurie la vederea Lui: „Ce frumoase sunt pe munţi picioarele Celui care aduce veşti bune, care vesteşte pacea!” (cap. 52, 7).

Şi cine este făcătorul de pace? Cum îi este cuvântul? Dar faptele? „Făcătorul de pace este cel care dă pacea altuia”, ne răspunde Sfântul Grigorie de Nyssa, în Omiliile sale. Este cel ce alege a se împotrivi nedreptăţilor cu iertarea, tulburărilor cu nădejdea, suferinţelor cu răbdarea: „de vei tăcea, vei avea odihnă în tot locul unde vei locui” (Avva Sisoe). Tăcerea, aripa Păcii, plină de muzicalitate şi candoare, înseamnă de fapt „reflecţie la taina lui Dumnezeu şi la taina propriei persoane”, ne desluşeşte Părintele Dumitru Stăniloae. Aşadar, o tăcere asumată din Iubire, reperul vital al păcii interioare, care aduce pace la rândul ei oriunde vom fi, aşa cum au cunoscut-o şi Părinţii pustiei: „Lumina divină se află în ei, în inima lor, iar ei o transmit lucrurilor prin privire căci oamenii aceştia vieţuiesc în pace”, îi descria frumos istoricul de artă Rene ­Huyghe (1906-1997).

Sub acoperământul sfinţilor ne este dat şi nouă să vedem câtă frumuseţe primeşte din mâinile lui Dumnezeu iubitorul şi făcătorul de pace şi cât de biruitor i se aude glasul în ceasul Liturghiei: „Iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm...”